N-ar fi rău să întoarcem reflectorul şi spre celălalt capăt al arenei, spre vizuina răului.

Când spui „După douăzeci de ani", unii se gândesc la Dumas-tatăl, alţii la Brucan. Când spui „Remember", unii se gândesc la Carol I Stuart pe eşafod, alţii la Mateiu Caragiale, iar alţii la ultima perioadă a fiecărui an. Numit cu o formulă-clişeu „luna cadourilor", decembrie e, de două decenii încoace, luna comemorărilor. Pioşenia întrerupe timp de câteva zile vacarmul politicii, al nemulţumirii şi al frustrărilor. Buna-cuviinţă cunoaşte un scurt interval de sindicalizare.

Răgetele se opresc, pumnii nu se mai agită în aer, revendicările încetează. Devenim, pentru scurtă vreme, solidari şi sensibili. Ne lăsăm mintea să se întoarcă în pâcla roşie a trecutului, pentru a vedea mai bine unde eram şi unde am ajuns. Între răul absolut de atunci şi binele relativ de azi se află o pădure de cruci. Sub ele zac de-a valma elevi şi maiştri, şoferi şi ingineri, strungari şi medici. Sunt primii noştri ambasadori în lumea liberă.

An de an, decembrie înseamnă slujbe religioase, reculegere şi lacrimi. Cu trei săptămâni în urmă, galeria lui Poli Timişoara a recurs la omagierea în avanpremieră, fiindcă era ultimul meci acasă al echipei. Zeci de oameni din peluză au ridicat pancarte cu numele celor împuşcaţi şi expediaţi la crematoriu în decembrie 1989. Într-o coregrafie inedită, stadionul a devenit, preţ de două minute, loc de pomenire. De cele mai multe ori, memoria şi recunoştinţa merg la braţ. De cele mai multe ori, sondarea trecutului obligă la reverenţe în faţa curajoşilor care nu şi-au făcut calcule. În clipele de aducere-aminte, suntem mereu cu faţa spre victime şi cu spatele spre ucigaşi. Şi televiziunile procedează la fel. Ele se comportă ritualic faţă de momentul 1989: aceleaşi scene pustiitoare, cu nevinovaţi răniţi sau ucişi, aceleaşi clădiri fumegând, aceiaşi soldaţ