Baronul Laveleye. Voiaj în România (16)
Impresii de călătorie, crochiuri sentimentale, amintiri despre oameni şi locuri, care denotă marele interes pe care l-a purtat României baronul belgian Emile de Laveleye. Paginile sale de memorialistică – traduse azi pentru prima dată în limba română – sunt utile şi în plan istoric. Le-am extras din cartea sa “La Peninsule des Balkans”, publicată în 1888, în urma voiajului întreprins în Europa orientală.
__________________________
Plec, nu fără oarecare regret, înapoi, către Occident. Ministrul Aurelian are grijă să vină, la opt dimineaţa, să mă ia cu trăsura şi să mă ducă la gară. La scurt timp după plecarea trenului, trecem pe lângă fabrica de zahăr de la Chitila care pare destul de solidă. Alături, se întinde o pădure de puieţi de stejar amestecaţi cu alti arbori care nu vor creşte niciodată cât ar trebui. În grădina gării, câteva begonii înflorite.
Pe câmpurile uşor ondulate, văd, din loc în loc, câte o aşezare alcătuită din colibe sărăcăcioase, fără verandă, fără livadă. Câteva crengi aşezate pe araci alcătuiesc un jalnic umbrar, la intrare. De ce nu-şi acoperă, oare, casele cu plante agăţătoare, ori cu viţă de vie? De ce nu sădesc pomi fructiferi în jur? Exigenţele boierului, ca şi ale fiscalităţii otomane, să fi omorît simţul prevederii la români? Când omul e prea necăjit, a avea o vizune estetică se dovedeşte, probabil, la fel de străină ca la un sălbatic...
Printre dealurile de sub Carpaţi
Pe partea dreaptă, desluşesc, în depărtare, vârfurile azurii ale munţilor Carpaţi. În apropiere de Găeşti, am surpriza să văd o pepinieră. Semn bun! Cineva se gândeşte, deci, să şi planteze. “Pinus nigra austriaca”, specific munţilor Carpaţi creşte foarte bine, chiar şi la câmpie. Nu departe, văd câţiva nuci. De ce nu sunt mai mulţi? Din miezul de nucă s-ar putea extrage ulei bu