Pe când lucram la un alt cotidian, acum vreo zece ani, aveam o colegă de la secţia politică, foarte asemănătoare cu o oaie. Era uşor plinuţă, cu părul creţ vopsit negru intens şi o privire blând-bleagă. O chema Mariana, avea vreo 30 de ani, şi nu ratam nici o ocazie să-i spun cu sadism că seamănă cu patrupedul în cauză.
Luându-se după mine, onoraţii mei colegi nu îi spuneau decât "oaia", şi când apărea în vreun birou se apucau să behăie, după care râdeau ca proştii. Cred că domnişoara începuse să mă urască sincer, fiindcă din cauza mea se alesese cu porecla asta. În şedinţele de sumar, la care participa toată redacţia, nu ezita să taxeze drept tâmpenie orice subiect pe care-l propuneam, când mai consumam o bere, două sau o sticlă de vin la birou se ducea să mă toarne la directorul destul de decrepit al ziarului. Se ajunsese la un război destul de serios.
Glumiţa
La un moment dat s-a organizat la Bucureşti un fel de adunare cu reprezentanţi creştin-democraţi din toată lumea, veniţi să susţină pe atunci încă existentul PNŢCD. Zona asta politică era în parohia Marianei. Organizatorii forumului respectiv au sunat la redacţie să întrebe cine se acreditează la adunătura respectivă. Printr-o greşeală a centralistei, apelul a ajuns în biroul unde eram eu. Am răspuns şi, la întrebarea unui domn pe cine să treacă pe ecusonul de acces care trebuia să îşi aştepte posesorul la intrare, am spus sec: "Vom fi reprezentaţi de domnişoara Mariana Oaie".
În ziua în care începuse treaba aia am stat până mai târziu în redacţie, aveam de terminat un reportaj. Pe la şapte seara, când rămăsesem aproape singurel, doar eu cu paznicul şi cu doi întârziaţi de la sport în toată clădirea, a descins Mariana. Era mov la faţă şi privirea ei îndeobşte bleagă devenise cruntă. În drum spre casă văzuse lumină în camera unde eram campat şi venise să se răf
