Capodopera lui Alban Berg, „Lulu", revine la Royal Opera House din Londra sub bagheta lui Antonio Pappano după mai bine de un sfert de veac, cu soprana suedeză Agneta Eichenholz in rolul principal.
Nu e o producţie pentru neiniţiaţi, regizorul Cristof Loy dând impresia că a montat „Lulu" pentru Pierre Boulez şi pentru interpretarea sa intensă şi deliberat fracturată cu care şoca Parisul in 1979, iar nu pentru viziunea mult mai rotundă in care Pappano abordează şi incheagă această dramă lirică acum la Covent Garden.
De aceea nu prea se conjugă răceala montării alb-negru, ultraminimalistă (un zid opac de sticlă e toată scenografia) a lui Christof Loy cu expresivitatea muzicală şi fiorul romantic vienez de inceput de secol XX, de la jovial la sumbru, pe care le desoperi sub bagheta lui Piccolo Pappano, cum e poreclit cu dragoste şi umor Antonio Pappano de către admiratorii săi londonezi.
O soprană apărută parcă de nicăieri ca şi Lulu, eroina enigmatică şi impenetrabilă pe care o intruchipează, Agneta Eichenholz (cunoscută până acum doar publicului suedez) domină vocal toată cohorta de baritoni şi tenori – „bărbaţii" şi soprane şi mezzosoprane - „femeile".
„Brigitte Bardot pentru mine, spunea undeva Simone de Beauvoir, nu are decât o singură expresie, de parcă ea nu interacţionează cu lumea din jurul ei".
Lulu – in viziunea lui Christof Loy - e la fel de „moartă" emoţional, un sex-simbol somnanbulic care inspiră altora vise erotice.
Soprana suedeză Agneta Eishenholz face un adevărat tur vocal de forţă trecând prin declamaţii ritmice, belcanto, vorbire mată şi curentă, dar păstrând in acelşi timp – la indicaţiile regizorale ale lui Loy - o faţă imobilă. Doar că voaiajul ei muzical, fie el de inflorire la inceput sau ulterior de dezintegrare, rămâne astfel fără suport dramatic, ceea ce e frustrant şi s