Există un nex cauzal, dar şi unul paradoxal în receptarea operei lui Geo Bogza. Mai multe generaţii de comilitoni şi cititori cunosc diferite faze şi faţete ale creaţiei sale, interpretîndu-l pe autor în funcţie de una dintre ele. Avem, astfel, un Bogza avangardist, iconoclast, turbulent, nesupus, din anii ’30. Apare apoi un Bogza academizat şi convenţionalizat pe tipicul epocii realismului socialist, în anii ’50. Şi se manifestă, ulterior, un Bogza emfatic şi grandilocvent, dar şi parabolic, rezistent, subversiv, în anii ’80. Dacă generaţia mea a fost intoxicată cu Cartea Oltului, introdusă în manualul unic şi în nişte conştiinţe în formare, adolescentine, care nu puteau decît s-o respingă, mult mai puţini „decreţei“ au avut acces la ediţia din Poemul Invectivă scoasă în 1986 la Panciova, în Iugoslavia, în româneşte. Pînă la această remarcabilă antologie recuperatoare, Poemul Invectivă şi alte poeme, textele de bază pentru înţelegerea tînărului Bogza nu au circulat şi nu au fost difuzate, într-un areal socio-cultural căruia totuşi ele i se adresau provocator. Provocările de juneţe ale expeditorului poetic Bogza au rămas, aşadar, fără „andrisant“ şi fără întregul context proiectiv-reactiv în care versurile respective au fost gîndite. Şi în care ele îşi plasau, îşi anunţau, îşi apăsau miza. E suficient să parcurgem, acum, Poem ultragiant pentru a vedea cum întreaga tinereţe iconoclastă a lui Geo Bogza ţîşneşte din nou într-un jet de cerneală: „Într-una din nopţile mele am făcut dragoste cu o servitoare/ Totul a fost pe neaşteptate – şi aproape fără voia mea/ Era undeva într-un oraş murdar de provincie/ Şi locuiam la prietenul meu din copilărie.// Într-o seară am rătăcit singur pe străzi – şi cînd m-am întors/ Servitoarea făcea patul în camera mea/ Era o servitoare tînără şi negricioasă/ Mi-a spus că toţi ai casei sînt plecaţi în oraş la plimbare/ A zîmbit/ Şi a