Scriam într-un editorial precedent că singurele produse bancare care ar mai merge, în condiţiile actuale de criză, sunt cele de hedging. Asta pentru că diferenţialul de dobândă între leu, euro şi dolar a devenit suficient de redus, după ultimele “tăieri” operate de BNR. Din păcate, pe piaţa românească nu se tranzacţionează decât sporadic astfel de instrumente, chiar dacă o piaţă de produse derivate pe dobândă ar fi fost extrem de folositoare în timpul atacului “speculativ” asupra leului, din octombrie 2008.

Haideţi să revedem contextul de atunci. Nişte deţinători de capital care intenţionează să-l plaseze pe termen scurt şi mediu vând lei în schimbul unei valute, mizând, într-un interval mediu de timp, pe o depreciere a monedei locale. Pentru această operaţiune ei apelează la un swap valutar prin care încercă să procure, contra leilor, moneda străină în care doresc să-şi consolideze câştigul. Banca centrală sesizează deficitul de valută al pieţei, recurge la vânzări de valută, dar cu această ocazie trage leii din piaţă, ceea ce pune presiune pe dobânzi. Pentru a anula volatilitatea dobânzilor în monedă naţională deţinătorii de capital ar trebui să aibă posibilitatea să-şi procure de pe piaţă un produs de hedging pe dobândă - cum ar fi un FRA (Forward Rate Agreement) - pe o perioadă similară cu aceea a swap-ului valutar. În vreme ce swap-ul induce o majorare a dobânzilor, produsul de hedging le trage în jos şi atunci dobânzile rămân pe loc. Deţinătorii de capital au tot interesul să facă o astfel de tranzacţie de vreme ce moneda locală este cea de care vor să scape la scadenţa swap-ului. 

Banca centrală a vândut aşadar valută, a tras leii din piaţă şi posibilitate de a face rost de lichiditate în monedă locală era legată de deţinerea unor titluri de stat autohtone, singurele garanţii acceptate la facilitatea de credit. Iar băncile nu prea au avut