În preambulul cererii de suspendare a președintelui României, reprezentanții USL invocă „poporul”, susținând că „majoritatea deciziilor politice majore din ultimii trei ani au fost luate în afara cadrului de funcționare democratică a statului și împotriva voinței poporului”. Scurt, două chestiuni: primo, „poporul” e moneda de schimb pe care și actualul președinte a utilizat-o politic de fiecare dată când, din postura de „jucător”, a mizat „totul pe-o singură carte”, cu specificarea că poziția sa instituțională a fost validată prin vot; secundo, nu știu care este instrumentul prin care actualii guvernanți măsoară cu exactitate ce place și ce nu place „poporului” (în fapt, și Dan Diaconescu susține, din punctul ăsta de vedere, că este „medicul de suflet” al „poporului”); la asta adaug faptul că nu ai cum să pretinzi, formal, că actuala majoritate parlamentară vorbește în numele „poporului”, din moment ce nu a fost validată de votul său (să ne amintim, însă, că acest lucru s-a întâmplat și după alegerile parlamentare din 2004, când majoritatea s-a articulat artificial, și nu potrivit votului popular). Totuși, majoritatea gestionată de USL face acest lucru, invocând votul urii din 10 iunie, de la alegerile locale. Cine vorbește, deci, în numele „poporului”? Încerc, în cele ce urmează, un răspuns la această întrebare, prin apel la argumente din zona teoriei politice, pentru a demonstra că, în ceea ce fac reprezentanții USL în aceste zile putem identifica transformarea populismului în logică instituțională a statului.
Teoria
Plec de la faptul că o viziune relativă la cei îndreptățiți să exprime, să apere și să promoveze la nivel politic interesele existente în plan social pune în discuție logica particularului și cea a universalului. „Poporul”, chiar fără a fi foarte clar determinat, este cu siguranță alcătuit din indivizi particulari, cu propriile lor inter
