Intr-un articol polemic aparut de curand in Süddeutsche Zeitung, un deputat german, social-democrat, afirma ca una dintre obligatiile purtatorilor de raspundere politica ar fi sa faca referire la tabuuri si ca aceasta n-ar fi o ingerinta in libertatea de gandire, ci un element constitutiv al democratiei. Ca unul care stie din proprie experienta cate ceva despre "subtila" relatie dialectica dintre tabuuri si libertatea de gandire, dar mai ales de exprimare, din vremea "edificarii socialismului multilateral dezvoltat", as fi fost in stare sa jur ca, spre deosebire de dictatura, fie ea de orice culoare, democratia se defineste constitutiv nu prin tabuuri, ci prin statul de drept, adica prin primatul neconditionat al legii. Dar se vede ca m-am inselat – nu degeaba se zice ca omul invata cat traieste.
Caci exista tabuuri si tabuuri. Pe de o parte, in societatea occidentala (iar Germania nu face exceptie) se proclama de multa vreme, mai ales in arta, dar nu numai, dreptul sacru de a sfida orice tabu. Generatia de la ’68 chiar a excelat in acest efort de demitizare, pozitiv in esenta, dar dus uneori dincolo de ultimele limite ale bunului simt, cu intentia vadita de a scandaliza cu orice pret. Amintesc aici, ca mostra, un asa-zis spectacol de teatru, pus in scena intr-o biserica si unde, la un moment dat, cateva zeci de femei in varsta, in pielea goala, pedalau de zor la masini de cusut Singer. Nici sfera politicului n-a fost cu totul ocolita: un membru de frunte al partidului ecologist, de pilda, ajuns ministru, se impauna cu refuzul de a canta, la ocazii festive, imnul de stat al Germaniei, iar Tribunalul Constitutional a respins acum zece ani, in numele libertatii artei, o plangere impotriva unei formatii punk, in al carei repertoriu figura un song cu refrenul "Germania trebuie sa moara pentru ca noi sa putem trai" si incheiat cu exclamatia "Crapa, Germanie!".
U
