Critica împotriva intelectualilor are astăzi patru componente diferite, nu toate la fel de întemeiate, dar care merită tratate pe rând, pentru că fiecare atinge elemente esenţiale ale lipsei reale de capacitate a clasei noastre educate de a contribui la dezvoltarea României. Prima este trădarea intelectualilor ca model de caracter prin abandonarea imparţialităţii şi a spiritului critic. A doua este incapacitatea intelectualilor de a deveni clasa specialistă, nu doar clasa de atitudine, şi aici includ nu doar volumul editat de Sorin Matei, ci şi unul anterior îndreptat contra Raportului Tismăneanu. A treia este - şi, după cum vedem, acuzele nu sunt complet coerente între ele - înscăunarea ca atitudine dominantă a uneia antiiluministe şi antioccidentale. A patra este cea de clientelism, corupţie şi nepotism, care afirmă că intelectualul nu e, în majoritate, promotorul unui stil de comportament diferit faţă de laxitatea morală tipică societăţii româneşti, ceea ce se poate observa în universităţi sau poziţii culturale. În sfârşit, şi cu asta o să închei, poate există, dincolo de toate, o trădare a intelectualilor, dar ea nu rezidă în nici una dintre acestea, ci în cu totul altă parte... Sper să rezistaţi cu mine câteva episoade până la deznodământ şi o să încerc la sfârşit şi câteva sugestii concrete pentru a începe o clarificare.
Reproşul numărul unu este pierderea neutralităţii politice şi a profilului intelectualului drept critic al tuturor puterilor, despre care scrie Michael Shafir în volumul editat de Sorin Matei. E greu să-l contrazic, ştiind ce motive au invocat cei mai cunoscuţi intelectuali pentru a nu se arăta la demonstraţia pro-Monica Macovei din 2007 (dar nu au ratat ocazii ulterioare să ia partea lui Băsescu sau a Elenei Udrea, atitudini mult mai profitabile, deşi mai ambigue moral). Dacă vă scutesc de aceste detalii dureroase e doar pentru că nu