Imitatorii lui Emil Brumaru nu reuşesc să fie decât epigoni zbătându-se între stângă cie şi pornografie.

Originalul rămâne inconfundabil: un poet la care regimul fantasmatic nu mai este nocturn, romantic, oniric, ci diurn şi „gospodăresc“. Tot ce apare pe ecranul vieţii poetului devine important şi, pipăit, mângâiat, mirosit, gustat, intră în versurile Ospitalierului. Iar când lucrurile şi clipele par mai searbede, imaginaţia debordantă a autorului dislocă sistemul de relaţii obiective, identificând centrul nervos al realului şi excitându-l liric. Această tehnică de surescitare bine ascunsă sub imaginile moi şi mângâietoare este utilizată încă din „fragedă“ tinereţe. Să deschidem „Cântece de adolescent“ (Editura Brumar), superba plachetă grupând versuri scrise în 1957-1958.

Iată o frumoasă idilă: „E-atâta linişte şi-atâta nemurire/ În pietrele ce nu ştiu să respire.// Boii se-adună galbeni lângă apă/ Şi se gândesc de unde s-o înceapă.// Măgarii cresc uimiţi şi cruzi din rouă/ Să vadă cum ţestoasele se ouă.// Vacile cad trântite de ugerele lor/ Nemulse şi cu ochii limpezi mor“. Şi iată o dimineaţă proaspătă transformată, parcă pe nesimţite, în după-amiaza grea şi „neruşinată“ a unui faun: „(…) Adolescent cu ochii puri şi-adânci,/ Sfâşii amiaza şi striveşti şopârle./ Fagurii zilei coapte îi mănânci./ În faţă vântul fluturii ţi-azvârle.// Flori tinere teopresc, cu sânii plini,/ Să le săruţi neruşinat pe pulpe/ Când pocăit şi moale, printre spini,/ Amurgu-şi trage coada ca o vulpe“.

Dacă din diverşi poeţi închipuiţi ţi-e realmente jenă să citezi, la Emil Brumaru, ca la orice creator adevărat, nu-ţi vine să te opreşti din decupat: versuri, strofe, pagini întregi. Ceea ce surprinde însă aici e maturitatea autorului. Fără ezitări ori note false, majoritatea poemelor sunt perfect cizelate şi întru totul caracteristice pentru lirismul par