O secundă. Atât a fost suficient ca doi adolescenţi frumoşi, sănătoşi şi plini de visuri să dea mâna cu moartea. O secundă nenorocită... şi lumea părinţilor lor s-a dărâmat, aceştia rugându-şi la rândul lor moartea ieri, când şi-au condus, distruşi, copiii spre cimitir. În faţa nenorocirii crunte ce s-a abătut asupra lor şi martori la suferinţa zguduitoare, niciun suflet nu a putut rămâne impasibil. Şi niciun chip neudat de lacrimi. Atâta jale şi atâta deznădejde şi atâta tristeţe a fost ieri, acasă la Mădălin Ţandără, în satul Lacu Baban, comuna Gura Caliţei, şi la Alexandru Sebastian Tudorache, în satul Dragosloveni, comuna Dumbrăveni, de-ţi venea să urci la Porţile Raiului şi să urli... DE CE?! De ce, Doamne, ai lăsat ca doi adolescenţi de 18 ani, singurii copii - lumina ochilor şi raţiunea de a exista a propriilor părinţi, să fie admişi, fără examen şi fără drept de întoarcere, la Academia Morţii?!
Un chip frumos, într-un tablou. Atât a mai rămas... Strâns la piept de un tânăr trist, străjuind intrarea în camera unde, în sicriu alb, era depus, ieri, trupul neînsufleţit al lui Mădălin. Un chip frumos, într-un tablou, cu ochi strălucind de tinereţe, mângâiat cu blândeţe de mai toţi cei ce doreau să treacă pragul acelei încăperi... Dincolo de prag, în culcuşul imaculat destinat veşniciei, un chip împietrit în nefiinţă, brăzdat de urmele teribilului accident. Asta era tot ce mai puteau vedea apoi, cei ce-au venit să-şi ia adio...
Curtea, plină de oameni cerniţi, săteni, rude, cunoştinţe şi mulţi... mulţi adolescenţi. Colegii de liceu ai băiatului... şi nu era unul în ochii căruia să nu fie lacrimi. Şi nu era suflet să nu simtă că se rupe bucăţi de jalea nenorocirii bieţilor părinţi... „Nu-i el! Ne-am uitat la el şi nu-i el! Nouă nu ne vine să credem! Nu se poate aşa ceva! Era atât de viu, avea planuri, vroia să ia Bacul, era aşa de prieten, aş
