Pentru cinematografia românească, 2012 a fost un an foarte bun. Cu toată lipsa de susţinere, producţiile autohtone au obţinut premii importante; cap de afiş, filmul lui Cristian Mungiu – După dealuri. O peliculă despre care vorbeşte Ilinca Belciu, în cadrul rubricii Ecran.

Una dintre întrebările-cheie, când vine vorba de cultură, este aceea legată de susţinerea unor proiecte de către stat. Întrebarea este general valabilă în Europa şi nu a fost deloc ignorată ori trimisă la colţ. Francezii au fost foarte fermi şi au inclus cultura în politica de stat, din dorinţa de a păstra şi promova identitatea naţională, precum şi pentru a asigura şi perpetua libertatea de expresie a cetăţeanului de rând. În „ţara tuturor posibilităţilor“, lucrurile stau puţin altfel, dar ideea de bază rămâne: sigur că individul este mai presus de orice şi îşi ia în serios dreptul de a lupta pentru drepturile sale. Aşa se face că Statele Unite cred cu tărie în donaţii mult mai mult decât în iniţiativa statului de a susţine proiecte culturale. De oriunde am analiza povestea asta, un lucru este cert: cultura este importantă pentru societate. Iar dacă ar fi să convingem pe cineva în acest sens, am putea accentua doar atât: arta creează linişte, un spaţiu în care spiritul poate respira liniştit. Mai mult, e acea oglindă critică care îţi arată cum sunt oamenii de fapt. În tot acest context, România se vede bine şi primeşte ecouri extraordinare din toată lumea. A dovedit-o prea bine în timpul recentului Festival de Film Making Waves. Organizat de o inimoasă echipă în centrul New Yorkului, oameni care s-au ambiţionat ca lucrurile să se întâmple aşa, ca la carte, cu o maximă vizibilitate. E straniu, într-adevăr, ca lucrurile să funcţioneze atât de bine în afara ţării. Iar reacţiile presei americane de specialitate şi nu numai chiar îţi dau curaj să te lupţi cu morile de vânt pentru visur