Silvia Netedu, alias Wind Angel.
Textele dvs. sînt nişte încercări nereuşite de a comunica pentru că ele nu exprimă nimic inteligibil: Strălucind în frunte-i luna/ a-ndrăznit să îl sărute/ doar cu-un colţ de stea. A cui frunte? Pe cine să sărute? Luna sărută cu un colţ de stea? Brusc se sare la altceva, fără sens Secerişul a trecut/ Prin zilele de grâu,/Iar singurătatea/ n-a mai fost/ o apăsare. În continuare, tot disparat, scrieţi o serie de identificări lipsite de legătură: Sentimentul a fost dorinţă,/dorinţa reuşită, iar/eşecul încercare. Şi putem continua oricît: cîinele a fost pescăruş, pendula – carburator iar patefonul caracatiţă. Recunoaşteţi că am mai multă fantezie decît dvs. Efectul ambelor şiruri de perechi e însă acelaşi.
Viorel Bucur.
Scrieţi poezie dintr- o perpectivă convenţională, acum demult depăşită, prin care există cuvinte, alăturări de cuvinte, formulări care sînt în sine „poetice”: Trestii în vânt, copii ai aceluiaşi soare, (ţii pe palme) chipul meu de pe frunze, adâncimi nesfârşite - din alt anotimp, păşim din nufăr în nufăr etc. etc. Mă simt ca un personaj al lui Huxley care, pus în situaţia să asculte asemenea dulcegării plate avea impulsul de a urla la lună ca un lup. Ca să vă vindecaţi, vă propun următoarea reţetă: beţi dimineaţa sirop, la prînz mîncaţi numai dulceaţă, seara jeleuri şi acadele. După două zile o să înţelegeţi lumea cu totul altfel.
Crista Bilciu.
„Poemul neruşinat” nu e atît de neruşinat pe cît ar putea, e mai curînd gingaş şi ludic. O mînă de femeie mîngîie un bărbat de la buze în jos. Iată finalul, amuzant, autoironic : Ce junglă ai găsit, deget obraznic!/ Cu sfârcuri dulci... şi peri înmiresmaţi.../Din toate-ar vrea flămând să se-nfrupte/ şi şi-ar chema şi ceilalţi patru fraţi!//Apoi mi-ar luneca mâna pe pântec.../ şi ar roşi cumplit (că e fecioară!).../ Ce bine că s-a termi
