De ce nu-l iubeşte lumea pe Djokovici ca pe Roger sau Rafa?
Enunţul numărul 1: Novak Djokovici e numărul unu mondial de fix 8 luni şi 10 zile. Cheering anyone? Se aud aplauze timide, seamănă cu cele care se pun pe benzi din off la sitcomurile americane. La comandă, cum parcă la comandă sar în picioare apropiaţii sîrbului la (aproape) fiecare punct cîştigat de el.
Îi mai ţineţi minte pe micuţii Marko şi Djordje, ce drăguţi, ce haioşi erau ei în 2008, cînd Nole cîştiga primul lui titlu de Mare Şlem la Australian Open? Acum, primul are 20 de ani şi primeşte wild carduri controversate, iar celălalt are 16 şi 118 dolari cîştigaţi din tenis. Amîndoi s-au transformat în războinici de lojă, care arată pumnul strîns şi sclipesc feroce din ochi spre oricine se opune fratelui lor. Brrr!
Enunţul numărul 2: Roger Federer şi Rafael Nadal se pot reîntîlni în semifinalele de la Indian Wells. Cheerin... Crainicul s-a transformat într-o secvenţă de film mut cu microfon inutil în mînă. Ovaţiile curg în valuri, de la toate nivelurile tribunei, şi se prăvălesc ca un torent pe teren. Toni Nadal trage cu coada ochiului, pe sub şapca lui cu Iberostar, spre fruntea înaltă, inteligentă, a lui Paul Annacone. Hmmm!
Întrebarea numărul 1: De ce nu-l iubeşte publicul pe Nole nici pe departe atît de mult pe cît i-a iubit, pe rînd şi simultan, îi iubeşte şi îi va iubi pe Rafa şi Roger?
Posibil răspuns numărul 1: Multora nu le pică bine manifestările sîrbului. Lăsînd senzaţia unei oboseli irecuperabile, care trece apoi ca prin farmec. Un pic prea agresiv în gesturi şi strigăte. Sălbatic în priviri. Exemplu: imediat după ultima minge a finalei de la Australian Open 2012, după ce s-a lăsat să cadă pe spate, Novak a trimis un urlet eliberator privind fix spre camera aflată deasupra sa. Plus tricoul sfîşiat. Cînd era numărul 2 sau 3 mondial,
