Deşi n-a fost încă definitivat pe post, dl Sassu pare a fi înţeles deja care sunt problemele postului public de televiziune. Probleme cronice, a căror rădăcină se află în chiar noua condiţie în care aceasta s-a trezit după Revoluţie.

Vreme de vreo patru ani, cât a fost singură pe piaţa audiovizuală, Televiziunea publică şi-a premis să evolueze fără vreun program, pe valul actualităţii şi al bătăliilor acerbe pentru controlul său. Pentru că televiziunea a rămas, în toată această perioadă, principalul vector de influenţă, mass media cu cea mai mare foţă de penetrare în conştiinţa publică. Având ca locomotivă departamentul de ştiri, instituţia din Dorobanţi nu şi-a pus, pe acest parcurs, probleme privitoare la reformare, perfecţionare şi nici măcar la concurenţă. Aceasta era angrenată, prin monopolul pe care l-a deţinut până la crearea CNA şi la democratizarea undelor herziene, pe care au început să se insinueze, la început timid, iar apoi în forţă, televiziunile private alternative, într-o cursă de una singură! Prima breşă a făcut-o SOTI, o înjghebare modestă şi mult prea părtinitoare pentru a putea deveni credibilă, care nu a făcut decât să sublinieze decalajul de calitate şi performanţe dintre instituţia de stat şi ce putea să dea la acea oră iniţiativa privată. Alegerile din 1992 au fost ulimele în care cuvântul decisiv l-a avut Televiziunea Română. În 1996 apăruseră deja, pe firmament, mai întâi Tele 7 abc - cu echipamente germane la mâna a doua, aduse de Marcel Avram - apoi ProTv, cu un debut exploziv purtând marca americană a CME-ului şi Antena 1, prima instituţie sută la sută românească în domeniu. Toate acestea şi-au tras resursele umane şi tehnice din bagajul acoperitor al televiziunii publice. A fost perioada marelui exod de cadre şi a basculării în jos, pe scara audienţei, a postului care nu de mult o controlat autoritar. Alegerile din 1996 şi „schimba