Neaplicarea unor măsuri de ajustare macro-economică în situaţia de avânt din anii 2006-2008 şi nici măcar când situaţia se impunea, în 2009, ci abia în 2010, face ca România să (re)intre mult mai târziu pe făgaşul creşterii economice pe care s-au angajat deja celelalte ţări europene.

Amânarea creşterii economice a României s-a datorat, printre altele, şi aplicării cu întârziere, în ultimii ani a măsurilor fiscale. Mai mult, un pas greşit pe care România îl tot repeta în ultimii ani consta în faptul că a utilizat o politică fiscală prociclică. Ce înseamnă de fapt acest lucru?

O astfel de politică fiscală duce la amplificarea variaţiilor ciclului economic şi nu la stabilizarea acestuia. Altfel spus, politica prociclică determină un efort mai mare din partea politicii monetare în a stabiliza preţurile şi a reduce inflaţia, iar necorelarea politicilor macroeconomice este întotdeauna un semnal negativ. Semnalul de alarmă, în acest sens, a fost tras în nenumărate rânduri, însă nimeni nu s-a uitat cu atenţie la acest aspect.

În perioada de creştere economică, politicile fiscale expansioniste utilizate au contribuit, printre altele, şi la adâncirea deficitului bugetar de la 0,8% din PIB în 2005 la 5,4% în 2008 sau 7,4% în 2009. De asemenea, un alt efect al acestor măsuri fiscale expansioniste a fost creşterea datoriei publice în PIB de la 12,6% din PIB în 2006 la aproape 22% în 2008. O menţinere a datoriei publice la un nivel redus permite contractarea de împrumuturi pentru modernizarea economiei, ceea ce nu s-a întâmplat la noi.

Dacă măsurile fiscale pentru relansarea economiei ar fi fost luate încă de la sfârşitul anului 2008 sau începutul lui 2009, costul social al reducerii deficitului bugetar ar fi fost mult mai mic.

În general, cu cât măsurile fiscale reclamate de situaţia economică sunt amânate, cu atât intensitatea lor creşte, iar efecte