Exact cînd revista iese pe piaţă, Dan Giosu, însoţit de famile, se află într-o maşină ce-l conduce pe malul Atlanticului. Dacă nu definitiv, atunci pentru foarte multă vreme. Soţia sa va fi medic în Bretagne. Să fie acest articol urare de bun drum! În urmă cu fix cincisprezece ani, cînd publica cel de-al treilea volum de poezii, Patru plus îngerul (1984), la zece ani de la debutul cu Întoarcerea cuvintelor (1984) şi cinci de la Liber ca pasărea (1989), constatam că Dan Giosu e cel mai puternic talent liric nativ, apărut în ultima jumătate de veac în poetica noastră urbe. Sînt bucuros să observ că ultimul volum, Cîntecul Kumulipo (2009), verifică după aşa de mulţi ani diagnosticul de atunci. N-aş fi putut formula acest diagnostic nici la debut, nici după un „cincinal“ de poezie marca Dan Giosu, nu pentru că talentul ar fi fost mai puţin vizibil acolo, ci pentru că poetul era încă foarte tînăr şi la cei foarte tineri e dificil să distingi cît ţine de puterea trecătoare a vîrstei şi cît reprezintă forţă structurală, cea care depăşeşte frumuseţile şi capriciile vîrstei. Însă, dacă n-aş fi vrut să observ asta la apariţia volumului Patru plus îngerul, ar fi fost o straşnică probă de lipsă de onestitate – de care criticii, spre puţina lor laudă, au făcut uz cu osîrdie –, iar dacă n-aş fi fost în stare s-o observ, ar fi fost una de imensă cecitate, chiar de prostie. Cum, după standardele mele, nu sînt nici lipsit de onestitate, nici prost, de bună seamă că mă reconfortează spiritul de observaţie de atunci, dar, mai ales, mă fericeşte grija cu care poetul m-a confirmat după un lung interval de tăcere. Celor ce mi-ar reproşa că diagnoza se bazează, în fapt, pe o operă poetică puţin întinsă cantitativ, dacă nu parcimonioasă, le-aş răspunde că tocmai acest spirit de economie este proba indubitabilă a forţei lirice native. Pentru că trebuie distins între un puternic talent l