Revizuirea Constituţiei noastre este, măcar, o temă recurentă. Discuţiile despre ce anume trebuie schimbat în textul legii fundamentale sînt fără sfîrşit, la fel declaraţiile liderilor politici. Acum, s-a hotărît ca pînă pe 15 noiembrie o Comisie alcătuită din 21 de parlamentari, alături de un reprezentant al Preşedinţiei, unul al Guvernului şi de Avocatul Poporului să producă proiectul textului Legii de revizuire. Îmi place să cred că dezbaterile nu sînt încă închise şi că procesul de modificare a Constituţiei chiar a început. Discuţiile de pînă acum, deşi utile, au dovedit, toate, că miza pe care trebuie să o aibă modificarea Constituţiei noastre se ratează cu morgă expertă. Punctele tari ale listei de modificări par a fi diferenţierea atribuţiilor Senatului şi Camerei, restrîngerea imunităţii parlamentare şi reducerea numărului de parlamentari. Unii mai vorbesc despre votul nominal şi despre modalitatea de alegere a Preşedintelui. Dacă mobilizăm toate forţele necesare modificării prea rigidei noastre Constituţii numai pentru mărunţişuri de genul ăsta, mai bine mai aşteptăm puţin, să se aşeze în fotoliile de decizie o clasă politică cu viziuni mai profunde şi spirit mai liber. Sîntem pierduţi, din nou, în celebra dilemă în care reputatul jurist Tache Farfuridi, om cu experienţa a nenumărate comitete şi comiţii, ne-a lăsat acum 118 ani precis: "din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele... esenţiale..." Înţeleg că majoritatea celor care vorbesc despre modificarea Constituţiei ar fi de acord cu prima variantă. Căci ceea ce ni s-au prezentat drept viitoare modificări ale Constituţiei reprezintă, într-adevăr, o revizuire în care nu se schimbă nimic. Problemele care ţin afişul modificărilor constituţionale (la care, probab