“Trebuie să existe o soluţie umană”. De acord. Temporar, până o găsim, adăposteşte-i la tine acasă!
Pe mine, câinii fără stăpân (dar şi excrementele celor cu stăpân) au reuşit să mă elimine din ecosistem: ei reprezintă cam un sfert din motivaţia pentru care nu mai locuiesc în România. Nu au reuşit să mă muşte, deşi au încercat de nenumărate ori – neprovocaţi, dar nu vreau să-mi expun şi copiii la riscul ăsta. Am făcut practic ce recomandă iubitorii de câini – i-am evitat. Însă cu maximum posibil de eficienţă.
Desigur, câinii “nu au nici o vină”. Nici n-ar avea cum – vinovăţia şi răspunderea individuală sunt chestii subiective, specifice oamenilor. Pentru orice altceva, nu e relevantă vinovăţia ci gradul de pericol într-un anumit context. Ce să vezi! Câinii fără stăpân din oraşe sunt periculoşi pentru oameni – dovezile se găsesc zilnic la camera de gardă.
Vina este a oamenilor care le dau drumul pe stradă, îi hrănesc, îi ascund de hingheri, le iau apărarea cu argumente cretinoide etc.
Obişnuiam să-i confrunt pe cei care hrănesc câini vagabonzi (culmea a fost o doamnă care le dădea hrană uscată chiar pe covorul de cauciuc al unui loc de joacă din parcul Titan) sau care nu curăţă excrementele din iarbă şi de pe trotuar. Am renunţat, pentru că inevitabil se uitau la mine ca şi cum eu eram ăla deplasat – semn că nu prea eru obişnuiţi să fie deranjaţi.
E vina lor şi pentru oamenii ucişi, şi pentru câinii care trebuie ucişi. “Nu, că sunt şi ei suflete…” Sigur! Ia-le la tine acasă, atunci! Ştii cât suferă – de foame, frig, răni nevindecate – un câine lăsat pe stradă?
E cu atât mai mult vina celor care au semnat şi apoi abandonat. În cazul de faţă, nenorocita care spune că are conştiinţa curată (ar trebui să nu mai aibă somn până la sfârşitul zilelor) se încadrează la omor din culpă şi merită puşcărie cu executare.
Teoria probabilităţil
