Am dat zilele trecute de o scrisoare a lui Thomas Merton – un poet mistic american şi călugăr trapist într-o mănăstire din Kentucky, profesor şi maestru spiritual de mare influenţă – către poetul Ştefan Baciu. O scrisoare din mai 1965, în care Merton îi scrie lui Ştefan Baciu, pe atunci profesor la Universitatea din Hawaii (şi care, în scurt timp, va începe să editeze în Honolulu caietele de poezie Mele), despre poezia secolului lor. E o scrisoare edificată, în care Merton, deşi poet de limbă engleză, recunoaşte întîietatea poeziei de limbă spaniolă: „am impresia că poeţii americani se află într-un impas steril, în care nu găsesc altceva de făcut decît să facă glume ezoterice de limbaj... latino-americanii, în schimb, sînt mai vitali, au ceva cu adevărat onest de exprimat, sînt cu adevărat preocupaţi de viaţă şi de umanitate.“ Primul dintre ei era, pentru Merton, César Vallejo, unul dintre cei mai mari poeţi din toate timpurile şi din orice idiom. Cine era însă Ştefan Baciu, înainte de a fi doar editorul revistei Mele?

DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O CasandrăPoet interbelic care-a apucat şi postmodernismul, expresionist, dar şi excelent antologator al suprarealismului latino-american, jurnalist complex şi memorialist pe mai multe continente, dar şi profesor de literatură format la şcoala lui Tudor Vianu, Ştefan Baciu rămîne, înainte de orice, un caz al literaturii române, unul dintre destinele fluctuante între nenumărate (şi egal îndreptăţite) posibilităţi. Semnalat de Călinescu cu primele două volume de poezie (Poemele poetului tînăr şi Drumeţ în anotimpuri), Ştefan Baciu a studiat Dreptul şi Literele, după ce, la Braşov, îi avusese profesori, la Liceul „Andrei Şaguna“, pe Cioran şi Octav Şuluţiu. La Litere a ajuns, în 1937, din dorinţa de a-l avea profesor pe Tudor Vianu. După studiile universitare, a lucrat