Ghinionul meu de a nu merge un reportofon cuplat la telefonul prin care îl intervievam pe Adrian Păunescu s-a transformat în şansa de a-l cunoaşte personal şi de a-i mărturisi cât de mult admiram poezia lui încă din adolescenţă.
La 16 ani am descoperit că poezia este cel mai frumos lucru din lume. Primisem cadou un caiet cu file colorate şi am început să transcriu în el toate poemele care mi se păreau frumoase. Aveam acolo poezii de Mircea Dinescu, de Hölderlin, de Minulescu şi Romulus Vupescu, de Topârceanu, de Elena Farago şi Luise Labée.
Dar pe primele file, cu cele mai multe poezii, îl aveam pe Adrian Păunescu. Titanul meu. Citindu-l, am înţeles ce este Poezia, de aceea merita din plin primul loc în caietul iubirilor mele poetice. Cât de mult a însemnat pentru mine poezia lui, abia peste ani mi-am dat seama. Poate n-aş fi scris niciodată nimic dacă nu-l citeam pe Adrian Păunescu la vârsta formării mele intelectuale, afective şi estetice.
De caietul poeziilor caligrafiate pe file colorate avea să se lege întâlnirea mea cu însuşi poetul Adrian Păunescu. Mica mea antologie de poezie m-a scos dintr-o stupidă situaţie din viaţa de jurnalistă.
Imediat după moartea tragică a lui Grigore Vieru, am început să lucrez la o ediţie de coleţie dedicată poetului basarabean. Mi-am dorit enorm să fiu eu editorul acestei ediţii şi visul mi-a fost împlinit. Mai ales că realizasem un scurt interviu cu poetul în urmă cu câteva luni.
Am făcut planul, am căutat numerele de telefoane, adresele celor pe care urma să îi intervievăm şi am dat drumul proiectului. Fiecare coleg, cu subiectele lui, pentru că au fost destule la cele 32 de pagini. Mi-am păstrat pentru mine contactarea scriitoriilor din Chişinău - Dabija, Suceveanu, Cimpoi, Roibu şi interviul cu marele Adrian Păunescu. Eram convinsă că totul va merge bine, mai ales că
