Primul spectacol pe care îmi propun să îl comentez este Silvia sau Prinţesa ceardaşului de Emmerich Kalman, prezentat în premieră în deschiderea Festivalului „Viaţa e frumoasă“, în seara zilei de joi, 12 noiembrie. Informaţia că este vorba de o nouă coproducţie a Teatrului de Operetă şi Musical din Budapesta şi a Operetei bucureştene promitea mult. Să nu uităm că, în urma unei colaborări asemănătoare, publicul românesc a primit fantasticul dar ce se numeşte Romeo şi Julieta, cel mai performant şi mai profesionist spectacol de gen (musical) realizat pînă acum în ţara noastră. O Silvia (model al operetei austro-ungare) realizată de o echipă de „compatrioţi“ ale căror performanţe ne sînt deja cunoscute era, în mintea mea, o garanţie a succesului, şi aşteptările nu mi-au fost înşelate: regizorul Kero şi echipa sa ne-au oferit o viziune de operetă în stil clasic, plină de ritm, culoare, viaţă, farmec, umor… Spectacolul – mai ales primul act – are o desfăşurare filmică în care fiecare notă este încărcată de sens şi, mai ales, este jucată. Mişcare multă, perfect ordonată, în cea mai mare parte justificată, iar scena prinde viaţă. I se adaugă una dintre cele mai frumoase partituri muzicale din întreaga istorie a operetei, iar publicul este plăcut surprins şi repede cucerit. După acest început în forţă, trebuie să remarc, totuşi, că intensitatea ritmului şi a strălucirii scade în cele două acte următoare, deşi intercalarea unor pagini şi numere de balet străine partiturii lui Kalman demonstrează că regizorul şi-a dat seama de pericol şi a încercat, pe cît se poate, să îl evite. O face îngroşînd – uneori, nejustificat – latura comică a unei situaţii sau a unui personaj, care iese strident din contextul de maximă eleganţă şi bun-gust al întregului. Momentele sînt puţine, dar cu atît mai… şocante, iar renunţarea la ele ar restabili rotundul armonios al întregului. Cea de