Un exemplu de simplificare a structurii sintactice şi de reducere a flexiunii - comparabil cu cel al siglelor fără mărci de flexiune ("tăcerea SNCFR"), al substantivelor folosite ca adjective invariabile ("lupta antidrog"), al prefixoidelor utilizate chiar în combinaţii cu sintagme complexe ("post-decembrie 1989", "anti-natura umană") e cel produs de cuvintele tip sau gen într-o poziţie care le apropie de rolul unor instrumente gramaticale. Dicţionarul limbii române (DLR, tomul XI, partea a 2-a, 1982) include în tratarea cuvîntului tip şi un subsens delimitat sintactic: "(construit, de obicei, cu prepoziţia "de", urmat de determinări indicînd felul, categoria, domeniul etc.); exemplele sînt "climă temperată dar de tip continental", "clopotniţa de tip romanic", "casă de tip vechi" - dar şi "maşina tip sport".
Ultimul exemplu ilustrează deja cazul care ne interesează: tip apare juxtapus substantivului-centru şi urmat de un alt substantiv (cu funcţie adjectivală). Capacitatea reductivă a construcţiei este evidentă; încercarea de a o explica ar produce dezvoltări redundante şi greoaie. Se întîlneşte uneori şi construcţia în care raporturile sînt clar indicate de prepoziţii şi de flexiunea cazuală; de altfel, aceasta e cea "elegantă", recomandată: "Cum se poate lupta cu o structură de tipul caracatiţei acoperind, dominînd aproape totul" (As 42, 1992, 2). Structura poate păstra doar primul dintre elementele de legătură - "hidoşenia crimelor de tip horror" (Evenimentul zilei = EZ 1938, 1998, 3). În limba vorbită, construcţia cea mai condensată e însă şi cea mai frecventă. Substantivul care funcţionează ca o etichetă, ca termen de comparaţie şi mijloc de caracterizare e uneori un nume propriu sau cel puţin e asimilabil unui nume (de fenomen, de produs etc.): "manifestările tip "mineriadă"" (România liberă = RL 2692, 1999, 1), "a cumpărat 3000 de pastile de amfet
