„Unde va duceti ca sa va descoperiti apartenenta la o comunitate, ca sa va depasiti propria existenta individuala si sa va impartasiti din ceva mai puternic decit dvs.? La un eveniment sportiv? La un restaurant? La biserica? Unde va duceti ca sa simtiti vitalitatea, forta vietii? La un concert de rock? La mall? La aerobic?
Vedeti, nici dvs. nu va duceti la teatru.“
Roberta Levitow, regizor
„S-a dat drumul“ la tineri, spune Dan C. Mihailescu. Cu ingaduinta, virsta a doua face un pic de loc celor mici, sa se-mpartaseasca si ei din aceeasi stafeta dusa mai departe, care schimba generatiile fara sa-si schimbe in mod obligatoriu si substanta. Pentru ca, nu-i asa?, totul a fost deja inventat. Si asta pina si-n teatru.
E usor sa spui ca tinerii regizori sau tinerii dramaturgi au impresia ca reinventeaza apa calda, roata sau mersul pe jos, traim intr-un „postmodernism“ care pe toate le stie si de toate s-a saturat. Dar asta inseamna sa nu-ntelegi ca ceea ce inventeaza acesti oameni nu e apa calda in sine, ci moduri alternative de utilizare a ei – pentru ca ce facem cu si la ce ne serveste apa calda e o intrebare pe care ar trebui sa ne-o punem la fel de des ca si la ce (ne) foloseste teatrul.
Sint in jurul nostru oameni culti, inteligenti, inventivi in domeniul lor, dar care continua sa vibreze doar la teatrul clasic, la trairisme, naturalisme si simboluri. Oameni pentru care teatrul e o suma de conserve, de exponate bine impaiate pentru a fi transmise de la o generatie la alta. Si e normal sa-l vada asa. Teatrul, ca si fotbalul, se joaca dupa niste reguli pe care trebuie sa le cunosti ca sa poti privi partida, iar daca acele reguli sint de acum 50 de ani, virsta asta o are si privirea spectatorului. Cum poti astepta de la un public sa-si caute pe scena propriile experiente conservindu-l in formolul rostirii inalte de filozo
