1. Citadin, veneam de departe, acest crîng luminos şi pustiu nu-l cunoşteam, şi nu mă gîndisem vreodată că voi ajunge să caut un cal într-un crîng. Străbătusem toate străzile, citisem toate cărţile, vîslisem în toate parcurile, schimbasem toate tramvaiele, cunoşteam toate staţiile, alei de o secundă, anticari şi birjari, halviţari şi hingheri, brutari şi tutungii, niciodată nu am trăit oraşul ca o vină, a fi citadin nu mi s-a părut, nicicînd, nici gînd, o injurie, o limită, o durere. Dar avionul trecuse peste noi, cavaleriştii regimentului de la marginea oraşului, peste coloana noastră în trap întins - toţi băieţi de oraş, comandaţi de un constănţean, toţi bacalaureaţi cu poze de la fete lăsate în bărci, pe sub poduri - şi caii s-au ridicat în două picioare, isterici şi barbari, aruncîndu-ne din şeile proaspăt unse, lăsîndu-ne în iarba acelui cîmp însorit, cu Tisa sticlind la orizont, cu un cimitir prea paşnic la dreapta, cu pădurici înverzite voios în care s-au pierdut, nechezînd şi tropăind în panică, fără de frîu, caii. "Căutaţi-i repede şi veniţi cu ei - cel fără de cal îl va căuta pînă la sfîrşitul vieţii" - poruncise maritimul, aprinzîndu-şi ţigara, calm, fără de ură - "nimeni nu pleacă pînă nu avem toţi caii." Şi atunci am intrat singur în crîng, convins că aici voi rămîne şi, aşteptînd febril un nechezat, m-am aşezat pe o buturugă rupînd o ferigă pe care strălucea o buburuză. Ce linişte! Ce linişte! O furnică se urca pe cizma mea şi o lăsam gîndind că ea îl va aduce viu şi nevătămat; pentru prima oară, am sperat în legătura ocultă dintre o furnică şi un cal, în afara basmelor şi legendelor. Dar el nu veni. Am alungat furnica. I-am şoptit: "Vino, nu am disperat niciodată pînă acum, o singură dată m-am rătăcit în Gara de Nord, eram mic şi am început să strig în faţa trenului de Huşi. Vrei să auzi cum am strigat?" Am tăcut. Furnici peste furnici începură