I-am zâmbit frumos, am invitat-o la mine şi am dat cu frica de pământ. În caz contrar, aşa ar fi făcut ea cu mine.

Când Eugen a plecat atunci, după o noapte de amor (fără altele de război), mi-a lăsat un gust amar. Acum, uitându-mă în spate, îmi pare bine. Deşi abia iniţiată, eu i-am propus dealul, cu riscul că avea să fie scurt şi la obiect. Ştiam că era un ticălos, după cum mi-a şi dovedit. Cu toate astea, eu, o răsfăţată a sorţii, tot ce am vrut am făcut.

L-am luat ca pe o provocare. M-a speriat mai tare gândul că n-aş fi în stare să fac ce simt şi ce vreau, cedând în faţa fricii, decât gândul că el ar dispărea. Mi-a fost mai frică de ideea că frica va pune stăpânire pe mine, convingându-mă să renunţ la dorinţele mele, curiozităţile, aspiraţiile şi visele alea multe care vor veni, decât de o eventuală decepţie. Am ţinut mai mult la stima mea de sine şi la încrederea că pot să fac tot ce-mi propun, decât la prezenţa sau absenţa unui individ şi la orgoliul meu rănit şi vindecat rapid. De fapt, am fost egoistă şi mă bucur enorm pentru asta.

Curajul e avântul în necunoscut. Înseamnă să te arunci în apă când habar n-ai să înoţi, dar când numai tu ştii asta. Ceilalţi cred că ai tehnici de înot, costum de scafandru şi rezistenţă pentru a te lupta cu valurile şi cu temperaturile cu minus. Lor le zâmbeşti calm; în sinea ta, nu prea.

Curajul e riscul controlat, testarea limitelor, extinderea lor, pentru ca, la final, să nu rămâi cu regretul că nu ai încercat şi impresia că obstacolele te-au înfrânt, ci cu dovada şi convingerea că tu le-ai înfrânt pe ele. Obstacole, provocări, orgolii, Eugenii, pietrişuri pe drum. Calea e lungă.

Curajul e un roller coaster care, pe măsură ce te înalţă, te umple cu adrenalină. Urci, ţi-e mai frică, fiindcă ştii că şocul se apropie. Şi apoi te aruncă, te arunci, te eliberezi.

Curajul e încredere, e frica de