În cartea dumneavoastră, vorbiţi de o învăţătură a Gulagului. Ce înseamnă, mai exact, această lecţie?

E dificil să spui că există o singură lecţie sau o singură învăţătură a experienţei Gulagului. În ultimii ani, asistăm la o mare derută politică şi economică. E foarte uşor să pierdem din vedere faptul că alternativele la democraţia politică şi la capitalism nu sunt foarte bune. Experienţa totalitarismului ar trebui, măcar ea, dacă nu altceva, să ne înveţe importanţa menţinerii – deşi e dificil – în societăţile noastre a unui sistem care susţine exprimarea diversităţii de puncte de vedere, unde oamenilor li se permite să urmărească interese şi scopuri diferite şi unde e imperativ ca statul să joace un rol cât mai redus cu putinţă. Fireşte că avem nevoie de statul de drept şi de legi, dar cele mai fericite societăţi sunt acelea în care oamenii sunt lăsaţi să se exprime şi să facă alegeri în modul cel mai liber cu putinţă.

Când te uiţi la istoria omenirii, constaţi că Gulagul nu e unic, că instituţiile create pentru persecuţie sau ucidere în masă au existat mai peste tot. În Statele Unite vorbim aproape exclusiv de Holocaust sau de Gulag, dar experienţele de acest tip sunt pretutindeni. Am fost acum câteva luni în Rwanda, unde în 1994 s-a produs una dintre cele mai teribile acţiuni de ucidere în masă a unui număr mare de oameni într-o foarte scurtă perioadă de timp. Sunt apoi Cambodgia, China... Există în datele culturale ale umanităţii posibilitatea producerii, oricând, a unui fenomen similar. De aceea devine atât de importantă menţinerea instituţiilor noastre democratice, care pot preveni acest tip de catastrofe.

Porniţi în fresca dumneavoastră impresionantă despre Gulag de la o premisă uşor provocatoare, anume că modalităţile în care unii oameni decid să omoare, în masă, semeni de-ai lor sunt, la un anumit moment, condiţionate cultural.