Statistica ne-a pus în faţă, la începutul acestei săptămâni, o oglindă în care să ne privim şi să vedem cine suntem şi cum ne comportăm în raport cu un criteriu fundamental din toate timpurile: munca. Oglindă care nu ne spune însă nimic despre noi în raport cu performanţa în muncă, devenită astăzi presantă pentru Uniunea Europeană. Şi care ar fi normal să devină cardinală pentru societatea românească. Dar calitatea o voi analiza într-un alt comentariu. Acum mă opresc la cantitate. La urma-urmei, prima condiţie, atunci când analizăm performanţa în muncă, este cantitatea: câţi oameni muncesc într-o ţară şi cât muncesc. De aici înainte începe bătălia pentru performanţă.
De unde plecăm? Desigur, de la populaţia totală. O mărime medie în Uniunea Europeană: 21,4 milioane. Din acest total, depăşit în puţine state europene, Statistica scade 3,2 milioane. Suma copiilor şi adolescenţilor sub 15 ani. Ei nu sunt luaţi în calcul pentru câmpul muncii. Aşa că analiza de faţă începe de la totalul populaţiei de 15 ani şi peste această vârstă: 18,2 milioane de persoane. Din acest total n-ar trebui să scădem toţi pensionarii, aproape 6 milioane, fiindcă mulţi dintre ei muncesc. Şi totuşi, Statistica nu operează cu noţiuni care se conturează întâmplător. Vrea certitudini. Şi, mai cu seamă, vrea realităţi ce au permanenţă, fie şi relativă. Prin urmare, dă deoparte încă o categorie, totalizând 2,6 milioane de persoane: populaţia de peste 64 de ani. Acea parte a populaţiei pe care o consideră în afara vârstei de muncă.
Pe cine mizează câmpul muncii? Pe 15,6 milioane persoane. Acea parte a populaţiei care, conform standardelor internaţionale, e socotită "în vârstă de muncă". Dar suma e teoretică. Pentru că urmează alte scăderi. Întâi şi întâi se scade numărul elevilor de peste 15 ani. Şi al studenţilor. Apoi se scade numărul şomerilor. Aici operează trei criterii, care