La sfârşitul lui 1930, Mateiu Caragiale publică, în Gândirea, un prim fragment dintr-o poveste rămasă neterminată, Sub pecetea tainei.

Decorul acestei poveşti e caragialian pe de-a întregul: o berărie, chiar dacă una pricopsită, în care un amic ieşit la pensie din poliţie deapănă amintiri. Numele lui ? Rache, întregind o serie. Un Lache mai pedant, mai asprit, om de viaţă, dar şi de lecturi solitare, proprietar şi familist, dar robit farmecelor Masincăi. Construin-du-l, Mateiu se arată inconsecvent, poate cu metodă, poate din nebăgare de seamă, altoind pe un soi de-al tatălui propriile pretenţii de rafinament. Tot aşa o coteşte şi firul poveştii. Dintr-o conversaţie de pahar, despre ultimul măritiş al coanei Masinca Drângeanu (în paranteză fie spus, numele ei - şi, nu mai puţin, firea - o arată de întrupare feminină a craiului, zis uneori şi drângălău), se schimbă într-o istorie complicată, când în berărie intră o femeie însoţită de o „oarecare taină".

O văduvă, adică o instituţie socială care, la Caragiale fiul şi tatăl, nu mai are nimic de pierdut. Din gura ei iese adevărul. Doar că văduva aceasta tace şi-şi consumă, în stil nemţesc, crenvirşt-ul şi berea, plăteşte şi pleacă. În numele ei, şi pentru ea, vorbeşte Conu' Rache. Omul ei, dispărut, este Gogu Nicolau, un anonim: „Scotocii prin toate fundurile de sertare ale ţinerii mele de minte, fără a găsi nimic legat de acest nume." Un funcţionar a cărui legendă se consumă între cei ca el, fără să depăşească, vreodată, uşa berăriei. Un nene Anghelache.

Viaţa şi-o duce într-un caragialism perfect, într-o pereche de case din Sfinţii Apostoli, peste care pluteşte umbra lui 7 şi 7 bis: „case gemene, sistem vagon, una în faţa celeilalte, amândouă cu totul la fel, în afară de un singur lucru: curtea celei din stânga, pe care o locuiau proprietarii îmbuca fundul celei din dreap