Nascuti liberi, postdecembristii devin astazi adulti, pregatiti sa-si asume propria poveste.
De Lavinia Gliga, Esquire
in decembrie 1989 nu aveam nici sase ani. Eram in Targu Mures, in bucataria casei in care am copilarit, cu bunicul meu, mama si o prietena de-a ei. Faceau sarmale. Eu stateam in genunchi pe un scaun langa masa, sa pot ajunge sa vad ce fac acolo si sa ciupesc din frunzele de varza murata.
Toti trei erau cu ochii atintiti pe televizorul alb-negru dintr-un colt al bucatariei, un Sport mic si alb. stiam ca se intampla ceva important. Ma uitam si eu, dar imaginile de la televizor si discutiile adultilor din jurul meu s-au pierdut. tin minte imagini cu Dinescu si Iliescu, dar nu sunt convinsa ca sunt cele vazute in acea seara sau in nenumaratele lor redifuzari. Scena din bucatarie este insa cu siguranta de atunci.
Nu vreau sa spun altceva decat ca singura mea amintire legata de revolutie miroase a carne prajita si a zeama de varza. Revolutia nu a trecut de peretii cutiei albe in care se derula. Am trait cativa ani in comunism si am multe amintiri din acea perioada, dar ele nu au nici o legatura cu comunismul. Cozile la benzina sunt de fapt desenatul in masina si povestitul cu bunicu’. Cupoanele de paine sunt hartiutele alea ca niste timbre, tinute intr-o improvizatie de plic din plastic portocaliu, transparent.
Anii mei de comunism sunt ani de copilarie.
Statistic vorbind, fac parte dintr-o generatie predecembrista. Dar daca e sa ma raportez la amintirile din acea perioada, ma simt mai aproape de generatia celor care nu au trait in comunism, de copiii nascuti dupa revolutie. Copii care implinesc acum 18 ani. Devin adulti.
Sunt primii adulti care nu au trait deloc in comunism. Au fost priviti altfel de la inceput, oamenii au avut de la ei asteptari. Pentru ei s-a luptat in revolutie, e
