„Pentru că tot trupul este ca iarba… şi toată slava lui ca floarea ierbii…” (I, Petru, 1-2, 24)
Biblia istoriseşte despre mari miracole, greu de cuprins cu mintea noastră de mireni… În Vechiul Testament se povesteşte despre cei trei adolescenţi aruncaţi de către Nabucodonosor într-un cuptor încins de flăcări mari… Tinerii nu au ars, aşa cum era de aşteptat, fiind ajutaţi în mod miraculos de „focul sacru al inimii”, adică de energia psihică, flacăra aceea de un albastru transparent care poate rezista celui mai mistuitor foc material… „Focul sacru” e în fiecare dintre noi. Ne ajută să renaştem în clipe când pare totul pierdut.
…
O aripă de înger a sfinţit firele de iarbă de sub tâmpla mea dreaptă…
– Sânge!!! Am mâinile pline de sânge până la coate! Asta îmi amintesc că am putut articula în primele momente după ce m-am trezit din leşinul care m-a ţinut inertă vreo douăzeci de minute după căderea în gol.
– Ooooo! Uite ce mult sânge curge de la cap! am mai adăugat apoi cu glasul stins. Știam că nu mă ajută cu nimic, dar constatarea că pot vorbi îmi întărea atunci respiraţia şi gândul că mă pot ridica singură şi pot coborî pe coardă în rapel… Vedeam sângele cum curge de la cap şi roşul acela intens, proapăt, pe bluza mea deja îmbibată bine, până aproape de brâu, îmi dădea o energie pe care nu mi-o pot explica nici în ruptul capului.
– Eu ce fac acum? Cobor în rapel?!? am întrebat abia auzită, mai mult pentru mine, încercând să rup momentul de maximă năuceală în care colegul meu doar a răsuflat uşurat că mă aude şi mă vede mişcând, în sfârşit… Nu m-a mai contrazis cu nimic. Probabil nici acum nu-i prea venea să creadă că m-am întors din morţi şi că vorbesc coerent…
Bâjbâi cum pot, cu mâinile năclăite de sânge, să-mi montez cumva rapelul…
– Hei! Aveţi o coardă la voi? îl aud pe Saşa strigând la doi băieţi care urcau