Cei doi poeţi şi eseişti români, ambii dispăruţi de curând dintre noi, au trăit o frumoasă şi lungă prietenie în anii studenţiei şi după, rămasă în final la nivelul unei relaţii pur spirituale.

Strălucita poetă, eseista şi traducătoarea Irina Mavrodin, autoare a numeroase volume de poezii şi studii critice, a crescut şi s-a educat la Focşani spre sfârşitul perioadei interbelice, iar de locurile copilăriei, la Satu Nou, lângă Panciu, a rămas atrasă până la sfârşitul vieţii.

Într-un volum interviu realizat cu scriitoarea de către publicistul focşănean Alexandru Deşliu, poeta Irina Mavrodin a acceptat să vorbească şi despre momente din viaţa sa personală, marcată de o căsătorie nereuşită şi de faptul că nu a avut copii.

Scriitoarea mărturiseşte însă că în perioada studenţiei l-a divinizat pe colegul ei de trudă în domeniul scrisului, poetul, eseistul şi traducătorul Mircea Vulcănescu, pe care l-a şi cerut în căsătorie.

O relaţie „de a fi şi de a nu fi împreună”, cum o caracterizează Irina Mavrodin.

„Am fost foarte buni prieteni şi, timp de ani de zile, am petrecut împreună multe ore zilnic, pe când eram colegi, chiar colegi de bancă, la facultate, dar şi după aceea. La un moment dat cutreieram împreună toate cârciumile din Bucureşti, Mircea având un fel de proiect amuzant: să poată spune că le-a frecventat cu adevărat pe toate. Era un fel de joc, pe care-l jucam în doi, cu multă seriozitate şi punctualitate, nu numai seara neapărat, dar adeseori şi dimineaţa”, povesteşte poeta.

Irina Mavrodin spune că întâlnirile cu Mircea Ivănescu prin cârciumi erau tot atâtea exerciţii de a tăcea şi de a comunica prin tăcere.

„Eu îl admiram imens pe Mircea, vedeam în el un geniu, simţeam nevoia să mă întâlnesc mereu cu el, iar el se comporta - mi se părea mie cel puţin, căci totul a rămas şi astăzi în ambiguitate - cu o ironie şi o auto