Pe Stela Popescu nu poţi să nu o admiri pentru energia pe care o are şi să-i mulţumeşti în gând că există. Dar sentimentul care te domină este bucuria cu care îţi vorbeşte despre colegii ei de scenă. “Am cunoscut-o pe Marina Voica frumoasă, ca o bijuterie, subţirică. Cânta la pian. Era soţia unui inginer, o funcţionară. Mult mai târziu am descoperit-o cântăreaţă sensibilă, cu un glas absolut special. O voce curată. Am cântat cu Marina de foarte multe ori fie la «Boema», fie în turnee şi pot să vă spun că este o perfecţionistă. De la o floare pe care o pune la ureche, de la o nuanţă pe care o ajusteazăla rochie, de la o bijuterie pe care o are pe mână, este preocupată de profesie din prima clipă în care şi-a luat un proiect în braţe.”
ORIGINALI. “Atunci nu exista cineva care să se ocupe de imaginea ta, de asta te ocupai tu personal şi poate că era mai bine, eram originali, cu atât mai mult ieşeam în evidenţă şi Marina merită admiraţie. Dacă se purta scurt, se îmbrăca mai scurt, dar nu o făcea ca să se vadă nişte picioare grase şi urâte, ci ceva cu totul frumos. Avea o siluetă splendidă şi ţineţi minte desigur că pe atunci nu prea aveai voie să-ţi arăţi calităţile fizice. Nu i-a fost uşor să treacă prin viaţă, mai ales când şi-a pierdut soţul, pe Viorel. Au plecat în Germania şi acolo el a descoperit că este bolnav. Ea a rămas după moartea lui singură, singurică. Nu este uşor ca femeie să răzbaţi, ea a reuşit. În ciuda faptului că pe scenă pare focoasă, Marina este totuşi o femeie fragilă”, a încheiat Stela Popescu.
UNICĂ. “Trecuse un an de când debarcasem la Bucureşti. La petrecerea unor prieteni soţ-soţie (ea era rusoaică) am cunoscut o tânără fermecătoare. Era tunsă scurt, purta o rochiţă dreaptă şi sandale fără toc, pe care îndrăzneşti să le pui doar dacă ai nişte picioare perfecte. Iar ea le avea! Am aflat că abia terminase Institutul de Teatru
