După 1 ianuarie 2007, România se vede aterizată într-o nouă zonă gri. Sărbătorim prima Zi Naţională de după aderarea la Uniunea Europeană parcă mai indiferenţi ca oricând. Nici
După 1 ianuarie 2007, România se vede aterizată într-o nouă zonă gri.
Sărbătorim prima Zi Naţională de după aderarea la Uniunea Europeană parcă mai indiferenţi ca oricând. Nici măcar dezbinaţi nu mai putem spune că suntem. Cu ceva ani în urmă credeam cu tărie, fiecare, că ţara trebuie să evolueze aşa, şi nicidecum altfel.
Mulţi erau gata să se ia de gât cu cei care vedeau lucrurile în mod diferit. Azi, cu cât mai multe ciocniri pe culoarele politicii interne, cu atât mai multă detaşare în societate. Dovada a venit la alegerile din 25 noiembrie. Dar de ce se întâmplă toate acestea? De ce nu mai consumăm energii în dezbaterile politice? Poate că am obosit cu toţii, poate am devenit mai ocupaţi.
Însă mai există un motiv: România nu mai are un mare proiect, un mare obiectiv. Până la 1 ianuarie 2007 a fost proiectul "euroatlantic". "Foaia de parcurs", fabricată în Occident, a fost primită cu încredere de populaţie şi bifată de guvernanţi.
România şi-a reformat sistemul de apărare şi siguranţă naţională pentru a îndeplini standardele NATO. A deschis economia şi a aplicat reforme în justiţie pentru a putea adera la UE. Dacă aceste reforme au fost profunde sau doar de suprafaţă, e o altă discuţie - cert este că la Revelionul 2007 ne-am bucurat.
Şi ce a urmat? În lipsa unui nou proiect naţional au ieşit la suprafaţă doar "conflictele îngheţate" din interiorul politicii. În rest, liderii naţiunii par incapabili să spună ce fel de ţară doresc să construiască şi cum urmează să atingă obiectivele.
România este, o ştim cu toţii, a şaptea "mare ţară" a Uniunii Europene. Dar nu are un plan pentru a deveni şi o putere economică pe măsura mărimii geografice. Ne ap
