Începând de astăzi, suntem 28. Aderarea Croaţiei este o veste bună pentru această ţară şi totodată pentru Uniunea Europeană, venită într-un moment dificil. Se bucură, probabil, şi mulţi dintre români, pentru că înţeleg că e bine ca şi alte ţări din zona noastră geografică să fie cuprinse într-un angrenaj care poate încuraja stabilitatea. Şi, din ce în ce mai mult, pentru că doresc să cunoască şi să se bucure de ceea ce această ţară are de oferit Europei unite. Intrarea Croaţiei îmbogăţeşte Uniunea Europeană.

E normal ca momentul 1 iulie 2013 să fie tratat într-o cheie optimistă atât de către guvernul de la Zagreb, cât şi de către liderii principalelor instituţii comunitare. Pentru Croaţia, integrarea în UE înseamnă sfârşitul unei perioade de provizorat care a fost, din multe puncte de vedere, mai complicată şi mai dureroasă decât a României, Bulgariei sau a altor ţări postcomuniste. Iar croaţii se numără printre cei ce au traversat, după prăbuşirea comunismului, o „triplă tranziţie” (un termen sugestiv pentru multe dintre procesele din Europa Centrală şi de Est): schimbarea a vizat nu doar sferele economică şi politică, ci a implicat şi un proces complicat de construcţie etatică.

Croaţia a reuşit să facă faţă acestei triple provocări, la care s-ar putea adăuga şi o a patra: edificarea păcii interne şi a unei relaţii normale cu fostul adversar. Atingerea acestui obiectiv a fost dificilă, pentru că războaiele interetnice lasă urme adânci în conştiinţele oamenilor. De-a lungul anilor, exigenţele UE în ceea ce priveşte raportarea la dramele şi crimele războiului a fost o sursă importantă a opoziţiei faţă de integrare. Acum, scepticismul sau ostilitatea faţă de Uniune par a avea mult mai mult de a face cu situaţia economică, dar aspectele ce ţin de identitate şi memorie nu vor dispărea.

Ceea ce a reuşit Croaţia, deşi imperfect, poate fi un bun p