Nici unul dintre partidele care se întrec zilele acestea în programe de guvernare nu îndrăzneşte să spună care este prima măsură "economică" pe care o vor lua după instalarea la guvernare.

E vorba de semnarea unui nou acord de finanţare cu FMI, aceasta fiind cam singura posibilitate de-a plăti creditul vechi, ajuns la scadenţă. Fondul evită să facă el însuşi anunţul, dar aruncă buzdugane: vreţi prăbuşirea monedei, stagnare, inflaţie scăpată de sub control?

Cifrele nu arată bine deloc. Pentru a finanţa datoria publică (deficit şi rostogoliri), dar şi deficitul de cont curent, România trebuie să atragă în următorii doi ani 50 de miliarde de euro. Componenta privată - investiţii străine şi bani trimişi de românii plecaţi la muncă - a scăzut la un nivel neglijabil. Componenta publică tocmai a dat statutul de "încasator de tranşe" pentru cel de "plătitor de rate". Din fosta speranţă a fondurilor europene n-a mai rămas nimic.

Aparatul bugetar care ar fi trebuit să se ajutorul "măştii de oxigen" de la FMI, cheltuie acum mai mult. Din 2008 până acum, cheltuielile publice au crescut în fiecare an, fără excepţie, iar încasările au scăzut doar în 2009, pentru ca apoi să recupereze cu vârf şi-ndesat. În schimb, creşterea economică pare să întârzie pe termen nedefinit. Practic, România a reuşit contraperformanţa rară de-a bifa toate punctele negative şi nici unul pozitiv, condiţii în care orice adiere în finanţele europene e în stare să o îngroape pe fundul prăpastiei - acolo unde se află deja.

Şansele să se mai schimbe ceva sunt, deja, "strict matematice". Ar fi nevoie de politicieni care să înţeleagă că au epuizat tot ce aveau de spus şi să facă un pas înapoi, de o revoluţie fiscală cu toate consecinţele (inclusiv negative) pe care le implică şi de o conjunctură internaţională favorabilă: victoria "inflaţioniştilor" asupra "austerienilor" în Europa (inflaţ