Personal, nu m-am simţit niciodată discriminat în Europa pentru că sînt român. Nici atunci cînd am fost student, nici mai tîrziu, cînd am interacţionat cu europenii ca profesor, ca secretar de stat la MAE sau, în ultima vreme, ca deputat european. Am cunoscut însă, relatată de alţii, experienţa discriminării.
Prima dintre aceste relatări priveşte cazul unui inginer din Cluj, ajuns în Franţa în 1990, fără să ştie limba acestei ţări şi fără să aibă vreun plan concret de viitor. Era doar disperat şi dispus să facă orice numai să nu se întoarcă în ţară. A făcut sandvişuri vreme de un an, apoi a lucrat ca muncitor necalificat la un oficiu poştal, ascunzînd şefilor săi că e inginer, de teamă să nu fie concediat ca supra-calificat. Ne-a spus, mie şi colegilor din căminul studenţesc în care stăteam şi unde el venea din cînd în cînd, că e discriminat deoarece la slujbele de inginer nu i se îngăduia să îşi depună candidatura. De ce? Pentru că sînt român, zicea el, iar românii nu au dreptul. Pînă ce nu a învăţat franceză, ca să înţeleagă şi alţii ce vrea, nu a reuşit, evident, să îşi găsească un drum.
Barierele de pe piaţa muncii nu au dispărut complet nici astăzi: deşi România este membră UE, există încă opt ţări europene care restricţionează accesul muncitorilor noştri. În cei 20 de ani scurşi din 1989, sute de mii de cetăţeni români au simţit pe propria piele ce înseamnă aceste restricţii. Lipsa de speranţă i-a împins să-şi părăsească ţara. Mulţi au acceptat job-uri sub calificarea pe care o aveau, dar care erau plătite infinit mai bine decît ceea ce puteau obţine în ţară. Alţii au reuşit să îşi facă meseria, fie echivalîndu-şi studiile, fie continuîndu-şi formarea începută în ţară.
Am pomenit despre studii pentru că principalul motiv de creare a inegalităţii de şanse este dat de educaţie. Copiii români au parte de o educaţie care nu
