Un disc de vinil imprimat cu muzică populară, ce a călătorit pe vremuri până în Franţa, a ajuns la clarinetistul şi compozitorul Laurent Audemard, care conduce formaţia Une Anche passe. După ce a audiat mai mulţi taragotişti, Audemard l-a invitat pe Dumitru Dobrican să se alăture formaţiei sale, în care cântau un italian la piffero (instrument tradiţional), doi spanioli la oboi, câţiva francezi la saxofon şi clarinet. "Am lucrat împreună la un CD, «Serpent d’etoiles», pe care l-am lansat în 1998 la Montpellier. Băieţii cântau jazz, eu – populară", spune domnul Dobrican şi se gândeşte cu plăcere la următoarea întâlnire cu Une Anche passe.
"Nu numai jucăm, suntem oameni muncitori", spune un dănţăuş. Un fost mecanic la uzina metalurgică neferoasă, o fostă educatoare, o asistentă socială, doi elevi şi un agent de pază şi-au lăsat acasă grijile şi s-au prins în cele patru fogaşuri (părţi) ale "Dansului la şură", distracţie obişnuită altădată în satul în care nu exista televizor, nici discotecă, iar dansul se făcea vara în şură, iar iarna în casele în care nu mai locuia nimeni. Jocul de început, roatele, contrănescul, mărunţelul, băiatul, odată ce-a luat fata la dans, trebuie să o treacă prin toate cele patru fogaşuri; altfel, "e ruşinos". "La o petrecere, ai obligaţia să iei la dans şi nevasta, şi drăguţa", spune un bărbat, hâtru.
După roatele repezi, vine "contranescul", un moment de respiro, în care bărbaţii se aliniază pe o linie, iar femeile pe o alta, faţă în faţă. "Numai un pic te mişti, nu trebuie să faci atâţia paşi de gratis", explică Marioara Dobrican, soţia taragotistului, cea care i-a sugerat să înfiinţeze grupul "Dănţăuşilor", cărora le-a făcut apoi costumele. "Dănţăuşii" au dansat la "Cerbul de aur", au dansat până au ajuns la Praga, la un festival unde au fost singurii bisaţi.
La brâul fiecărei femei văd câte o batist