Preşedintele a ajuns în situaţia pe care şi-a dorit cu orice preţ să o evite.
Traian Băsescu nu s-a putut abţine la discursul urmat învestirii Guvernului Ponta să nu amintească de votul de suspendare dat de Parlament în urmă cu cinci ani. Cariera sa de preşedinte al României a fost definitiv marcată de două date nefaste: 19 aprilie 2007, când 322 de senatori şi de deputaţi s-au pronunţat pentru suspendarea sa din funcţie, şi 6 mai 2010, când şeful statului a anunţat tăierea salariilor cu 25% şi a pensiilor cu 15%. Ambele evenimente au influenţat profund, în sens negativ, istoria recentă a României.
Suspendarea din 2007, invalidată de referendum, a creat o gravă criză, concretizată într-un război pe viaţă şi pe moarte între Parlament şi preşedintele Traian Băsescu. Pentru Băsescu, „322" a devenit cifra infamiei, iar obiectivul său esenţial din punct de vedere politic a fost să nu mai ajungă niciodată în situaţia de a avea o majoritate ostilă în forul legislativ. De aici, eforturile sale de a limita anvergura Parlamentului prin reducerea numărului aleşilor la 300 şi trecerea la unicameralism. Un al doilea obiectiv important pentru şeful statului l-a reprezentat împiedicarea formării unui Guvern pe care nu-l putea controla în amănunt. Experienţa coabitării cu premierul Călin Popescu Tăriceanu i-a fost suficientă.
Dacă suspendarea l-a rupt de Parlament, măsurile dure de reducere a veniturilor anunţate pe 6 mai l-au îndepărtat pe preşedinte de populaţie. Oamenii care l-au salvat pe preşedinte la referendumul din 2007 au constatat că Traian Băsescu a decis să-i sacrifice, dar fără a face ceva pentru a aduce o guvernare mai bună. Preşedintele a girat Guvernul Boc, un cabinet vădit incapabil să găsească alte soluţii în afara tăierilor.
În plină criză, populaţia şi-a dat seama că trebuie să suporte aroganţa unui executiv grăbit să închidă spitalel