Antropologia urbană e o ştiinţă iremediabil legată de apariţia şi dezvoltarea marilor oraşe, a metropolelor, şi de nevoia de a studia modurile specifice de funcţionare a comunităţilor născute astfel, dinamica lor socială şi culturală şi relaţia cu un spaţiu distinct. Asta nu-nseamnă că antropologia urbană e preocupată exclusiv de omul post-industrialismului (epocă ce a făcut din oraşul multi-milionar forma sa reprezentativă de agregare), interesul ei se extinde în mod previzibil şi asupra strămoşilor metropolei contemporane, capitale ale lumii antice ca Roma, Atena, Sparta, centre de gravitaţie socială a Evului Mediu ca Paris, Veneţia, localităţile maure ale Spaniei sau Londra victorianismului care polarizează populaţia de extracţie rurală.

Epistemologic, spune Ruxandra Cesereanu în prefaţa unei fascinante cărţi (Fărâme, cioburi, aşchii dintr-o Curte a Miracolelor) apărute la editura clujeană Limes şi cuprinzînd proze reportaje sociale despre marginali ai capitalei transilvane la originea antropologiei urbane stă celebra Şcoală de la Chicago, a cărei influenţă, în sociologie ca şi în critica şi teoria literară, a fost fundamentală. Experimentată începînd din deceniul patru, antropologia urbană americană era esenţial interesată de grupurile marginale, de comunităţile ghetoizante ale imigranţilor şi cartierele negrilor, în general de acele grupuri navigînd la periferia societăţii, care-şi refuză ori cărora le e refuzată integrarea în structurile sociale acceptate majoritar, iar metoda de studiu presupunea, ca trăsătură distinctivă, implicarea directă şi personală a cercetătorului în respectiva comunitate.

Punctul teoretic de plecare al acestei antropologii este relaţia specifică ce se stabileşte între identitatea personală şi colectivă şi spaţiul în care ea se formează: oraşul multistratificat, tentacular şi în expansiune, care naşte n