1. “Pecinginea sufletului contemporan în Valahia este disperarea molcomă. La fiecare pas găseşti disperarea clocotitoare în afunduri, ieşită la suprafaţă sub formă de bolboroseli chinuite. Pecinginea este de natură pur sociologică. Fiecare vrea să ajungă în alt post, toţi îşi urăsc meseriile şi vor alt loc sub soare. Întâlnesc, frecvent, prieteni şi cunoscuţi care au avut o duzină de meserii în cinci ani. Lipsa de stabilitate creează psihoze sociale. Nimeni nu
mai aderă în branşa lui.” Cam aşa arăta sufletul valah pe la 1952, din perspectiva lui Petre Pandrea, “noul Iorga” al României, dacă e să-l luăm în seamă pe Nichifor Crainic.
În jumătatea de secol scursă de atunci, geografia interioară a românului nu s-a schimbat defel. Dimpotrivă, “psihozele sociale” s-au amplificat, mai ales că pribegia internaţională a devenit deja un fenomen pentru populaţia activă a ţării. “Pecinginea” nu numai că nu s-a micşorat, dar ea s-a întins pe trupul unei ţări din care au dispărut chiar branşele. Breslele s-au declasificat, şi-au pierdut conştiinţa de castă. Iar dinspre criza financiară mondială, semnele sunt dintre cele mai proaste...
2. “Licheaua e prototipul cetăţeanului din patria mea. E dureros. E adevărat.”
Ca şi pe vremea lui Pandrea, lichelele s-au înmulţit unsuros, s-au îmbogăţit malonest şi şi-au cumpărat loc în parlament, oriunde e prilej de “învârteală”.
Ele sunt inevitabile, şi lingoarea pe care o provoacă în jur este greu suportabilă. Multiplicarea lor nu e deloc întâmplătoare în anii din urmă, o explică acelaşi scriitor. Cică “Licheaua română înfloreşte în putregaiul tuturor idealurilor sfărâmate”. Şi ultimii douăzeci de ani, măcar doar ei, ce-s altceva decât cimitirul “idealurilor sfărâmate”?
3. Scrie Pandrea că “măscăricii (poeţi, pictori, sculptori, actori) n-au obligaţii şi responsabilităţi politice şi nici măcar civ