Lausanne. Prietenul meu elveţian mi-a arătat delicat un afiş sobru pe care scria cu litere de-o şchioapă, deasupra unui celebru câmp cu maci la Vetheuil – „Monet” şi m-a întrebat: doreşti să mergem – Desigur, am răspuns în inconştienţa mea de turist de duminică rătăcit prin Europa, sedusă de o pasiune mai veche pentru pictură şi impesionişti. Am crezut că muzeul cu pricina e la două străzi mai încolo. Dar n-a fost aşa. Prietenul meu s-a suit la volan, am ieşit din Lausanne pe autostrada spre Montreux şi am mers, şi am tot mers, preţ de vreo sută de kilometri până la destinaţie: Fundaţia Pierre Gianadda – Martigny.
Adunate din muzee de prestigiu, pe pereţii interiori ai Muzeului, stăteau expuse peste 70 de tablouri aparţinând celebrului pictor francez. Claude Monet a fost un îndrăgostit incurabil de lumină şi de natură. Un regal vizual de culoare şi lumină surprinsă în toate ipostazele ei posibile: diurne sau nocturne, matinale sau crepusculare, în toate anotimpurile, în poieni sau în câmpii, lacustre sau marine.
Dar emoţia din ochi mi-a trecut repede. Având în minte ideea că un drum de 100 de kilometri a fost totuşi un deranj prea mare pentru prietenii mei în contul unei expoziţii de pictură impresionistă, fie ea şi a lui Monet, am păşit în curtea interioară a muzeului cu mintea plină de imaginea unei cafele savurate în mijlocul parcului. Şi când uşile spre verdeaţa din spate s-au deschis, miracolul s-a produs. Strălucitor, copleşitor, scânteietor în soarele amiezii, stătea triumfător în mijlocul rondoului „Cocoşul” lui Brâncuşi.
Nu-l poţi cuprinde decât privindu-l uluit, de jos în sus şi simţindu-te cu totul neînsemnat. Ai în faţă o verticală argintie de 6 metri înălţime, simplă, suplă şi robustă în acelaşi timp. Un simbol. Viaţă. Victorie.
Se spune că lucrarea aceasta reprezintă una dintre ipostazele fundamentale ale sculptorului şi că a