Dâmboviţeanul lucrează la roata olarului de când avea 5 ani, iar produse sale au ajuns în Italia, Franţa, Olanda, SUA.

Copilăria a petrecut-o într-un peisaj de basm, între văile crude şi mereu proaspete ale Dărmăneştiului. I-a plăcut să stea aproape de familie, de cei dragi. A fost fascinat de măiestria cu care bunicul său frământa lutul. Îl impresionau obiectele care ieşeau din mâinile acestuia, armonia, echilibrul, culoarea, trăinicia. A stat în umbra bunicului său şi a învăţat. A urmărit cu atenţie drumul lutului, de la descoperirea sa în văile pâraielor şi până la dogoarea cuptorului de ars. „Am deprins olăritul de pe la 5 ani. A fost plăcerea mea să învârt roata. Nu prea am avut timp de joacă. Vremurile erau grele. Îi vedeam pe ai mei cum se chinuie, aşa că nu puteam sta de-o parte. Am muncit cot la cot cu tata şi cu fraţii mei”, îşi aminteşte nea Fănică. Nu are decât patru clase, dar nu se ruşinează. Harul, talentul, experienţa de viaţă, bătăturile din palme reprezintă cea mai importantă şcoală.

Străinii sunt emoţionaţi în faţa oalei de lut

Nea Fănică a lucrat ca şofer la o unitate militară. De-abia aştepta să vină acasă, ca să treacă la roata olarului. Nu a putut sta locului o clipă. Încet-încet, i s-a dus renumele că este unul dintre cei mai buni olari din judeţul Dâmboviţa. Oalele, străchinile şi obiectele de decor din lut modelate de nea Fănică au ajuns până departe, în Franţa, Olanda, Italia, SUA. „Străinii sunt emoţionaţi când văd oalele de pământ, străchinile şi farfuriile decorate cu motive tradiţionale. Parcă le pare rău că nu au şi ei asemenea obiceiuri. Ei nu sunt ca noi, să le cumpere ca să le folosească în gospodărie şi de multe ori să le uităm în vreun ungher al curţii. Ei le cumpără pentru decor. Le preţuiesc. Mulţi mi-au spus că le creează aşa, o stare de linişte, de naturaleţe”, mărturiseşte nea Fănică.

Întreb