Noua montare cu care Opera Naţională Bucureşti a debutat în Festival este, înainte de orice, o alegere semnifi cativă, Lohengrin de Richard Wagner fi ind spectacolul ei inaugural – ca instituţie publică – în urmă cu 90 de ani, chiar sub bagheta lui George Enescu.
Totodată marchează a 50-a stagiune a lui Stelian Olariu în fruntea Corului, din care a făcut cel mai valoros ansamblu de acest gen din ţară. Nimic nu-l putea solicita mai intens, nimic nu-l putea pune mai bine în valoare decât această partitură wagneriană prin care corul a strălucit din nou, în toată splendoarea sa.
Pe scenă, în pauza de după actul al II-lea, Ioan Holender a avut fericita ideie de a-i aduce un omagiu maestrului Stelian Olariu – cum bine a subliniat – în asentimentul publicului care l-a ovaţionat îndelung. A fost cel mai emoţionant moment al unei seri de neuitat, bogată în culminaţii artistice pe un nivel general deosebit de elevat.
Prezenţa în distribuţie a unora dintre cei mai importanţi interpreţi wagnerieni ai momentului pe plan mondial a conferit spectacolului – şi implicit celei de-a 20-a ediţii a Festivalului – o anvergură aparte; căci de regulă vedetele cântului vin la noi în apusul carierei.
Să o urmăreşti pe viu pe mezzosoprana Petra Lang, binecunoscută din transmisiile radio de la Bayreuth, să o vezi pe scena bucureşteană în Ortrud la doar câteva săptămânî după ce a interpretat acest rol în "templul wagnerian” este într-adevăr o mare satisfacţie. Şi tot astfel, să-i admiri în cuplul Elsa – Lohengrin pe soprana Emily Magee şi pe tenorul Johan Botha, care au apărut nu demult în aceeaşi ipostază la Opera Lirică din Chicago! A fost realmente o echipă stelară; voci pe măsura rolurilor, strălucitoare, conduse cu siguranţă suverană, interpreţi de mare clasă în rostire, frazare, expresie sonoră şi actoricească.
Am putut aprecia de asemen