Cele mai vechi colindele româneşti, cum sunt Turca, Brezaia, Capra, Cerbul sau Ursul, au origini precreştine, care se pierd în negura preistoriei. Peste ele s-au suprapus, în Evul Mediu, elementele creştine legate de celebrarea naşterii lui Iisus. Etnologii ne-au explicat cum s-au transformat, de-a lungul sutelor de ani, anumite ritualuri în colindele care ne umplu casele de bucurie acum, în perioada Sărbătorilor de Iarnă.
Etnologii spun că actualele colinde au fost cândva ritualuri magice, un fel de strămoşi ai teatrului, din Epoca Pietrei, cunoscute astăzi sub termenul de teatru popular.
Scopul lor era să învingă forţele răului, respectiv ale întunericului, şi să întemeieze noul an mai bun şi mai luminos decât cel care tocmai şi-a epuizat forţele.
Nu întâmplător, totul se petrece în jurul solstiţiului de iarnă de pe 21 decembrie, când întunericul este “mai puternic” decât lumina, adică se înregistrează cea mai lungă noapte din an. Ceata stă izolată până la 20 decembrie
Modul de desfăşurare al colindului este în mare măsură acelaşi. Conform tradiţiei, începând cu 6 decembrie, ceata de colindători, tineri ai satului, îşi alege un conducător, numit vătaf, şi o gazdă, în casa căreia se adună şi stă ascunsă de restul consătenilor, pentru a repeta ritualul şi a se purifica spiritual.
Acest lucru este absolut necesar, pentru că grupul trebuie să participe apoi la un act magic, cel al creaţiei primordiale. În timpul colindatului, între 20 decembrie şi Anul Nou, ceata face multă gălăgie din clopoţei, bice şi tobe, pentru a goni spiritele rele.
Măştile pe care le poartă - Moş, Capră, Urs sau Cerb - sunt reprezentări ale unei Divinităţii străvechi care, conform scenariului colindului, moare, este jelită, apoi renaşte prin intermediul incantaţiilor colindătorilor şi creează, din întunericul morţii, o lume nouă. Acesta este noul an!
Colindatul
