Am primit la redactie o scrisoare semnata de mai multi actuali si fosti studenti ai Facultatii de Filosofie, raspuns la cele doua scrisori deschise ale filosofului Gabriel Liiceanu. O redam ca atare:
“S-a trecut dincolo de „ușa interzisă”. Câțiva pași au fost de ajuns: două epistole pline de indignări patetice și manierisme, drame academice eșuate în șantaj sentimental, pseudo-reforme ale învățământului universitar românesc. „Scrisorile către fii săi” s-au convertit în depeșe cu parfum caragialesc. Din perspectiva părintelui nostru, amfiteatrul filosofic contemporan a devenit o agoră vulgară: exact în această formulă se prezintă astăzi scena academică a filosofiei autohtone. Artizanal, e un veritabil artefact mundan. Spiritual, este însă o tumoare indecentă de tensiuni.
Poate că aceste rânduri vor rămâne în memoria colectivă ca imaginea copilului bastard al conștiinței tinerei generații. Sau poate că își vor găsi ecoul în asentimentul celor care, fără urmă de tăgadă, rostesc crezul unei tăceri. Este însă o „scrisoare către părintele nostru”, către profesorul Gabriel Liiceanu.
Fiii însă nu sunt rătăcitori. Și nu toți rămân ai săi. El însuși, a fost un fiu, dar a uitat.
Toți suntem „ai casei”, „din casă”. Apartenența, deși este legitimă și viabilă, nu este purtată cu demnitate de către cel care, a scris mai de curând evanghelia lepădării. Un filosof a devenit Pilat din Pont, sustrăgându-se culpei unei răstigniri morale. Istoria s-a schimbat cu mult. Scripturile s-au înlocuit cu deșănțate cuvântări, iar caricaturile au luat locul icoanelor. Printre ele, părintele instigă la reformă. Iar toți adepții, rând pe rând, mai țin o predică pe câte-un munte de rușine, pe câte-o culme mediatică. Majoritatea strigă la unison „ rugăciunea petiționară a” Părintelui nostru, și nu dintr-o conștiință proprie.
Noi însă nu uităm că a încercat să aleagă între d