Recentele dezvăluiri reconfirmă că în irepresibila lor sete de date, serviciile secrete americane, NSA, nu mai fac vreo distincţie între prieteni şi duşmani. Cu ce consecinţe pentru relaţiile transatlantice?
Ca şi în relaţiile interumane şi între ţări există prietenii vechi, verificate istoric, puţine la număr şi altele mai noi, care trebuie încă ţinute sub observaţie. Statele Unite şi-au ierarhizat cu suficientă claritate relaţiile de prietenie.
Din dezvăluirile făcute de whistleblowerul Edward Snowden, rezultă că Washingtonul acordă maximum de încredere propriilor sale servicii secrete, 16 la număr. Apoi, cercului alcătuit din ţări anglofone, cultural şi istoric apropiate Americii: Marea Britanie, Canada, Australia şi Noua Zeelandă. Franţa, Germania, Austria, Polonia şi Belgia fac parte dintr-un al treilea cerc de prieteni.
Teoretic, prietenii nu se spionează unul pe celălalt iar dacă ar face-o, faptul este moralmente reprobabil şi inadmisibil. În realitate, lucrurile stau cu totul altfel. Cînd a ieşit la iveală intensitatea cu care NSA a interceptat schimbul de informaţii şi circulaţia lor, în Germania, stupoarea a fost maximă. Deplasarea ministrului federal de interne în Statele Unite spre a clarifica situaţia s-a soldat cu rezultate mult sub aşteptări. In schimb a ieşit la iveală o nebănuit de strînsă colaborare a serviciilor secrete americane cu cele germane, în cadrul campaniei antiteroriste. Intre timp, Germania a traversat o perioadă electorală, a absolvit un scrutin parlamentar şi este preocupată de alcătuirea noului guvern, care va avea o formulă deja verificată de două ori în istoria postbelică a Republicii Federale.
Dintr-o dată însă, vestea că NSA a spionat intens şi îndelung guvernul mexican şi curierul fostului preşedinte Felipe Calderon, publicată de DER SPIEGEL în baza documentelor furnizate de Edward Snowden, a readus