Nigel Cole, care a facut in 2003 "Fetele din calendar"/"Calendar Girls", revine cu un film feminist impachetat in ambalajul unei comedii dulci-amare cu actori buni - cum numai britanicii pot face. Daca nu ii reuseste e din pricina unui scenariu de o superficialitate rar intalnita la un film britanic.
Nu e pacat de la Dumnezeu sa iti propui sa transformi un episod din lupta pentru emanciparea femeii intr-o comedie. Britanicii au, oricum, firma buna din a reusi filme umane si comic-tandre, cu actori buni in roluri de oameni obisnuiti, filme crescute fie si dintr-o cat de mica samanta sociala.
Acum insa, probabil dintr-o criza teribila de timp, scenaristul Billy Ivory a luat tiparul unui film despre un grup de personaje banale care reusesc o chestie extraordinara (cum se intampla in "The Commitments" sau in "Gol pusca"/"The Full Monty") si l-a asezat peste povestea adevarata a 187 de muncitoare de la filiala uzinelor Ford din localitatea Dagenham care in 1968, in urma unui sir de greve, au reusit sa obtina pana la urma (si in premiera) salarii egale cu barbatii.
Pare ciudat ca acest lucru s-a intamplat asa tarziu, nu? Oricum, feminismul da pe dinafara din acest film rozaliu si retro in care nicio lacrima nu pare reala si nicio primejdie prea mare.
Dar nu feminismul "cu metoda", temeinic - pentru ca filmul e feminist asa cum predomina tonurile pastelate in el - tot datorita unei instante exterioare, modei. Rozul nu e deranjant, de fapt, si nici modul frumos cum directorul de imagine John de Borman surprinde uneori detaliile figurii eroinei pe fundalul pastelat al anilor '60.
Deranjant e faptul ca scenariul a fost taiat cu barda si ca replicile ne spun exact ce trebuie sa stim sau sa credem, ca soldateii pe care ii fac parinti din paine, copiilor, ca sa nu se inece.
"Va dau bani mai putini pentr
