Ce este mai profitabil pentru un grup politic – nu are sens să vorbim, în momentul actual, despre ideologii politice şi nici măcar despre partide – care vine la putere în România? Să depolitizeze ICR-ul, TVR-ul şi SRR-ul, cîştigînd un beneficiu de imagine limitat? Sau să le folosească, la fel ca predecesorii lor, pe post de „mine de aur“, asigurînd controlul unei părţi a mass-media şi oferind recompense generoase intelectualilor care combat „de partea bună“? Sigur, cei care ar depolitiza aceste instituţii ar rămîne, poate, în istorie, însă gestul depolitizării ar reprezenta un atac împotriva mecanismului însuşi care a adus la putere grupul politic respectiv. Din păcate, actuala conducere a ICR nu este străină de acest mecanism. Preluînd ICR-ul la mai puţin de o lună de la alegerile din decembrie 2004, după ce, încă de la înfiinţare, fosta FCR fusese obiectul unor necontenite contestări, actuala conducere şi-a expus imediat crezul: „Fiecare vine cu oamenii lui“. Am fost, întîmplător, martorul acelei schimbări de putere, lucrînd pe atunci chiar la ICR. O parte dintre foştii angajaţi au fost demişi, o parte dintre publicaţii au fost închise în grabă, multe dintre vechile proiecte au fost imediat abandonate – fapt care se întîmplă în România cam în orice instituţie publică, odată ce schimbul de putere are loc. Domnii Horia-Roman Patapievici şi Mircea Mihăieş au făcut, de atunci încoace, două greşeli greu de trecut cu vederea. Prima, care ar trebui sancţionată de opinia publică, este aceea că şi-au continuat activitatea de militanţi pentru grupul politic pe care îl susţineau şi după ce au devenit funcţionari publici. După ce au preluat conducerea ICR-ului, cei doi eseişti au continuat să se poarte ca şi cum ar fi fost editorialişti independenţi, preaslăvind noul regim şi atacînd, în continuare, opoziţia, însă acum de pe poziţiile oamenilor ajunşi la putere. Într-o