Traian Băsescu este, fără îndoială, politicianul român care a parcurs cel mai spectaculos traseu – de la (fost) căpitan de navă, la preşedinte de Republică.

Personalitatea sa complexă şi contradictorie şi-a pus amprenta asupra ultimului deceniu. Aşa cum deceniul precedent a fost dominat de Ion Iliescu, următorul i-a aparţinut, practic în totalitate, celui care „deşi nu i-a plăcut”, mai vrea un mandat.

Traian Băsescu a apărut pe firmament încă din 1990, când a fost promovat în cadrul Ministerului Transporturilor ca director general, pe baza cunoştinţelor acumulate nu doar pe puntea navelor pe care le-a condus, ci şi a acelor dobândite ca reprezentant al României la Anvers, iar apoi ca secretar de Stat. În 1991 a devenit ministru al Transporturilor. Ca deputat, între 1992 şi 1996 a avut de răspuns la întrebările procurorilor, pe tema evaporării flotei. În 1996 a demisionat din Parlament pentru a se pune la dispoziţia procurorilor – fiind primul gest de acest fel din politica românească. Câteva luni mai târziu, după alegeri, a redevenit ministru al Transporturilor în cadrul guvernelor CDR, în care s-a remarcat ca unul dintre cei mai incomozi demnitari – lui datorându-i-se, practic, demisia lui Ciorbea. A colaboarat excelent cu comodul Vasile care i-a lăsat pe mână aspectele practice ale negocierilor cu organizaţiile financiare internaţionale.

Soarta sa părea, însă, pecetluită, în 2000, când Partidul Democrat s-a salvat cu dificultate de la ieşirea din scena parlamentară. A apărut, surprinzător, în ultimul moment, printre candidaţii la funcţia de primar general, pe care a câştigat-o la mustaţă, printr-un finiş exploziv. De aici începe „deceniul” său: aproape cinci ani, la Primăria Capitalei, s-a bucurat de o mediatizare excepţională, presa văzând în el unica formă de rezistenţă a unei Opoziţii neputincioase în faţa tăvălugului pesedist. Lupta sa cu Cons